atelierul lui Paul

Paul a murit. Ba nu. Paul ne priveşte pe toţi şi ne oferă inspiraţie, ne amestecă vopselele şi îşi vâră ochiul critic, pururea nemulţumit, în tot ceea ce facem. Cel puţin eu sunt sigur de asta şi nimeni nu mă poate contrazice în ceea ce sunt sigur. Îl văd mereu în locul meu, pictând cu degetele lui lungi, aceeaşi lucrare pe care o am în cap acum; Paul făcând-o întotdeauna mai frumoasă şi mai deosebită, cu alte game de culori faţă de cele alese de mine. Acum atelierul e pustiu. I-a rămas soţiei lui Paul, căreia noi, pictorii amatori îi plătim şi nu e deloc ieftin. Poate vă întrebaţi de ce continui să vin aici la atelier, cu toate că e atât de scump. Mi-aş putea cumpăra cele necesare acasă şi să desenez acolo; însă... vin din respect pentru Paul, care m-a învăţat să pictez de când eram mic şi cel căruia îi datorez totul. Aici mi se deschide sinceritatea sufletului, pe care îl expun pe pânză, având o grijă deosebită pentru fiecare pată de culoare pusă cum nu trebuie. Paul mă priveşte de acolo de sus şi niciodată n-ar fi de acord cu picturi în care încerc doar să dau peste nas. Diferenţa între noi, cei care ne petrecem veacul pe-aici prin atelier şi Paul constă în faptul că noi suntem pictori; el era un artist, un om cu adevărat colosal. Din nefericire nu şi-a găsit liniştea interioară niciodată şi nu s-a putut integra niciodată în societatea mondenă, pe care a urât-o. Nici cu soţia nu s-a înţeles. Ea fugea întotdeauna la părinţi din pricina neînţelegerilor iar atunci când se întorcea, nu discutau nicio vorbă, cu zilele. Ea stătea într-un colţ al atelierului, făcând diverse treburi, iar Paul în partea opusă, arătându-mi diverse trucuri de-ale lui. Erau genul de oameni care ţineau mânie şi nimic în lumea asta nu îi putea împăca. Zbuciumul interior şi lipsa de afecţiune pe care nu i-o conferea mediul înconjurător l-au făcut să cedeze, tânăr, punând o piatră grea de gâtul nostru, al fiecăruia, pe care o s-o cărăm toată viaţa.
Soţia lui Paul e o păpuşă de femeie, destul de tânără, cu trăsături delicate şi de când o cunosc, faţă de mine nu s-a schimbat nici măcar o centimă; nici după moartea lui Paul. Mereu m-a alintat Vincy de la Vincent, îmi aducea bomboane; erau delicioase şi niciodată n-a vrut să-mi spună de unde le ia. Paul era ca şi soţia lui, un om pe care niciodată n-ai fi citit supărarea, indiferent de cât de mult îl enervam cu întrebările mele stupide sau cât de multe pânze şi cartoane prăpădeam din cauză că eram un neîndemânatic. Nicoleta îmi prepara alta şi mi-o aducea zâmbind, ignorând existenţa lui ca şi cum ar fi fost o statuie animată. Nu ai putea găsi niciun motiv pentru ca aceşti oameni să nu se înţeleagă. Şi oare de ce? Nimeni nu poate înţelege de ce... Paul se şi apucaseră de fumat în ultimul timp iar vocile mai rele spun că Nicoleta l-ar fi omorât, însă aş prefera să nu cred, chiar dacă ea ar mărturisi că aşa s-a întâmplat.
Desenează frumos şi Nicoleta, uneori chiar credeam că e mai talentată decât Paul. Îi plăcea să facă desene în creion iar picturile ei aveau un romantism aparte - un stil şi o viziune care nu se pot învăţa şi nu se pot reproduce. Era unică; doar ea ştia cum să facă noaptea să devină o zi călduroasă, chiar şi prin nuanţe de negru şi albastru spălăcit. Picturile ei erau puţin extravagante şi problema ei era că nu picta destul de des ca să îşi îmbunătăţească performanţele şi această „lene” de a mai „desena” a pus stăpânire pe ea din momentul căsătoriei cu Paul; iar după moartea lui nu a mai pictat deloc, cu toate stăruinţele mele şi ale celorlalţi care vin pe la atelier. De curând m-a avertizat că dacă o să mai încerc vreodată să o conving să picteze, nu mai am ce căuta în atelier; astfel am renunţat. Ea se mulţumea să îngrijească de curăţenia locului, să ne aprovizioneze pe noi cu cele necesare şi să îşi spună aprecierile despre ceea ce pictăm, eventual să ne şi dea unele idei sau sfaturi la o cafea.

Se aud nişte paşi apăsaţi pe afară şi nişte bocănituri de fiare.
- Cine o fi, Vincy? Cred că ne vizitează Vladys. Mi-a ajuns comanda lui de lemn de bambus pentru icoane, ieri.
N-am spus nimic. Vladys e un pictor „de mâna a doua”, pe care nu îl aveam deloc la inimă. De fiecare când vine se leagă de mine şi de Nicoleta. Când trăia Paul, mai discuta cu el dar nu îşi permitea să ne întrerupă de la activităţi, însă cu timpul, după ce i-am devenit mai familiar îi face o plăcere fantastică să mă enerveze. Astăzi nu vreau acelaşi tratament pentru că am nevoie de multă inspiraţie. Lucrez la o pictură care pentru mine are o importanţă deosebită, se numeşte „Magdalena” şi o să i-o trimit cadou prietenei mele. E prima pictură care într-adevăr are un sens şi nu e destinată doar expoziţiilor sau vânzării prin diverse târguri şi talciocuri. Vladys acesta e un personaj foarte piperat în atelier. E de provenienţă rus şi a nimerit prin Bucureşti în timpul războiului. Toată viaţa s-a ocupat cu pictatul de icoane, biserici, troiţe. Sfinţii nu mai au secrete pentru el. A desenat atâţia la viaţa lui încât au devenit ceva lipsit de importanţă. E în stare să îţi schiţeze pe sfântul Petru la minut iar pe noi, pictorii mai artistici, mai abstracţi, are o ciudă teribilă.
„Cum mama dracului să apreciezi mai mult pe jigodii de cârpaci cum sunteţi voi? Să stai o zi întreagă să faci un cer şi câţiva pomi sau o vază de flori de nici nu ştii ce dracu sunt: garoafe, dalii, trandafiri. Eu într-o zi trebuie să pictez douăj' de icoane. Dacă faci ceva în viaţa asta, să faci ceva de trebuinţă. Cum a făcut Ceauşescu blocuri, drumuri, poduri prin toţi munţii. Prăpădiţii ăştia de-acum numai strică şi de făcut - nu fac nimic şi tot ei se laudă că au făcut minuni. Aşa şi voi. Vă daţi în stambă că faceţi artă. Faceţi pe dracu' să vă pieptene!” Vladys nu îşi cunoaşte numele de familie, de aceea cei care îl cunosc şi în special prietenul lui cel mai bun, Ţeţe, îl numesc „Omu' fără nume”, poreclă de pe urma căreia e foarte probabil să te alegi cu zece înjurături.
- 'Neaţa Nicoleto!
- Bună dimineaţa nene Vlade!
A păşit greu, s-a aşezat pe un scaun şi a scos o sticlă de ţuică de măr să o bea împreună cu Ţeţe. Azi părea supărat şi nu avea poftă de vorbă. Îl păcăliseră nişte ţigani cu un telefon mobil. A plătit mai mult pe el decât dacă l-ar fi luat nou, din magazin şi îl butona sictirit să se prindă ce ştie să facă telefonul şi pe ce taste trebuie să apese.
- De ce eşti supărat nea Vlade, ce-ai mai făcut?
- Am făcut pe dracu... L-am tăiat în patru şi l-am pus să joace sârba.
- Cu ce biserică te mai lauzi... că ai pictat?
- Am avut lucrare mare prin Moldova. Două săptămâni am stat şi cinci inşi. A fost peretele proaspăt renovat şi a prins greu vopseaua. M-am îmbătat într-o noapte şi am dormit în ploaie. M-a prins răceala de am zis că nu mai scap.
- Mi-ai mai povestit... (iar Nicoleta se săturase până peste creştet de povestea cu biserica din Moldova pe care a auzit-o de 3 ori până acum)
- Acum, v-aţi făcut bine şi iar aţi luat-o, de dimineaţă, cu tăria la nas? (s-a amestecat şi Vincent în vorbă, surprins parcă de starea lui Vladys, pe care nu-l mai văzuse aşa lipsit de poftă de viaţă niciodată)
- Iii, că mai ciripeşti şi tu, flăcău! Pe ce-ţi pierzi vremea acolo? Cine e aia? E gagică-ta?
- Nu e! E o fată de mi-a venit mie în cap s-o desenez. Gagică-mea e brunetă.
- I-auzi ce bine! (cu un zâmbet lipsit de noimă)
- Ce e aşa bine?
- Că e brunetă. Când ne-o aduci şi nouă pe-aici?
- Stai liniştit, că nu o vezi matale prea curând. Ce să vadă aici? Să te vadă pe mata cum bei?
- I-auzi băi Ţeţe! I-e ruşine cu noi. Vrea s-o ţină-n puf, departe. Dar vine ea odată pe-aici şi poştă o facem, ca pe ultima curvă, doar ştii tratamentul pentru femei! Ca-n vremurile bune. Ce zici Ţeţe de flăcău?
- Fecior, ia aici povaţă, de la mine şi de la omu' ăsta fără nume... că noi suntem mai trecuţi aşa, prin viaţă. Nu trebuie să o ţii ascunsă, într-un glob de sticlă. Ţi-o fi ruşine dar odată şi-odată tot o să te întrebe de noi şi tot o să fie lângă tine când ne luăm la înjurături p-aici. Şi dai la o parte lumea cu care te cunoşti de o viaţă pentru o pizdă?
Dar Vincent se pare că nu prinsese fraza exact. Nici nu s-a chinuit. Era absorbit de portretul femeii căreia nu ştia dacă să-i facă cercei sau contrastul va fi prea neplăcut şi mai bine nu-i face. Oricum replicile celor doi, care întotdeauna „ştiau, ei, totul despre viaţă” îl plictiseau.
- Şi ce să facă aici nea Ţeţe? Să plece în primele cinci minute? Nu vezi că în ani de zile n-a venit nicio femeie să picteze aici? De ce n-a venit? De trai bun? Nu cred...
- Nicoleta nu e printre noi mereu? Ea de ce n-a fugit?
- Lăsaţi-o în pace pe Nicoleta! Nu e vorba despre ea. Ea e o altfel de femeie?
- Mai cum Vincy?
- Mai altfel... Nu ştiu cum, dar altele nu mai sunt ca tine. Tu, pur şi simplu eşti altfel. Şi nu ştiu să comentez exact cum.
- Şi de când te-ai apucat tu să pictezi pizde? Parcă făceai oceane şi păduri. Ultima dată când te-am întrebat ai zis să te las în pace că vrei să faci „ţărmul oceanului”.
- Ei, uite! Acuma o să mă lăsaţi în pace ca să pictez pizde. Lumea nu e formată doar din păduri ori din sfinţi!
- Pictează băiete! E nebun măi Ţeţe, ăsta. Ăştia tineri nu mai sunt ca noi. Pentru ăştia tot ce zboară se mănâncă. Dar ce dracu fată e aia mă? Ia uite ce mari i-ai făcut ţâţele!
- Aşa le-am făcut. Matale să te uiţi cum pictezi sfinţii ăia, că pe toţi îi faci cu deştele lungi; şi cu gâtul lung. Numai evlavie nu-ţi impun sfinţii matale!
- I-auzi mă! Dacă nu-i făceam bine, acum eram muritor de foame. Cerşeam pe colea prin intersecţie. De ce mai mă caută atunci parohiile ca să le pictez icoane şi pereţi?
- Vă caută că nu ştiu despre ce e vorba. Că sunt proşti. Dar n-am zis că nu-i faceţi bine. Am zis că au gâtu' lung şi degetele mari.
- Măi Nicoleto, eu îţi deschid geamul ăsta.
- Te-ai încălzit nene Vlade?
- M-am încălzit. Nu vii tu să ne răcoreşti oleacă?
- Uite-acum vin. Cu o bâtă după ceafă.
- Şi ia zi mă băiete, când ne aduci pe frumoasa ta să o vedem şi noi? Ne chemi când te însori?
- Ia mai lasă-l bre în pace. Te tot legi de el. E bună acum o femeie, huh? Când ai avut nevastă, n-a fost bună!
- Am zis eu că nu e bună? Ar fi bună acum o pizducă, să o încingi oleacă, colea.
- Off, ce urât vorbeşti. Mi-e şi silă. Unde o încingi?
- Pe plită, unde să o încingă?
- Uite, cum zice feciorul! Pe plită, Nicoleto! ( şi bufni într-un râs care îi stârnea antipatia Nicoletei, de fiecare dată, când era băut. A mai pus câte un pahar de ţuică pentru el şi pentru Ţeţe şi s-a apucat iar să butoneze telefonul)
- Păi da, pe plită, acum... Când ai avut nevastă, de ce n-a stat cu matale?
- Măi Nicoleto, ce dracu! Eu am fost un om simplu, fără prea multă şcoală, aşa cum sunt aproape toţi din România. Intrasem eu la Politehnică dar de unde bani ca să mă ţin în şcoală? Am fost un an şi dupaia m-am înhăitat cu vagabonzii, m-am apucat să pictez. Na.. ca să iei un ban.
Iar lui Vincent, cuvântul „politehnică” îi suna într-un mod prea intelectual pentru Vladys. S-ar aştepta ca cineva care intră la universitatea respectivă, să fie un inginer deosebit, care să ştie multe tehnici şi tehnologii, un om care trebuie să ştie să facă vapoare, case, să sudeze, să facă macarale; adică să ştie să facă orice. De-aia s-o fi chemând „politehnică”. El e la facultatea de arte, pe ultimul an şi ia plăcut. Asta e ceea ce a contat foarte mult.
- Lasă bre! Că nu de asta te-a lăsat nevasta. Te-a lăsat că ai fost beţiv, nu te-ai ţinut de casă! Beai banii şi copilu' ăla murea de foame. Tale erai cu beţivii. Stăteaţi şi pictaţi biserici. De unde să ne mai rabde şi Dumnezeu, dacă până şi în casa Lui te duci cu capul plin? De ce crezi că a căzut Ţeţe de pe schele? De treji ce aţi fost, amândoi.
- Măi respectabilă doamnăă... Nicoleta! Mie mi-au plăcut două lucruri în viaţa asta şi atât: băutura şi pizda.
- Şi care v-a plăcut mai mult dintre ele două?
- Ţuica coaie! Am ales ţuica. Nevastă-mea mi-a zis: Nu mai stau cu tine. Trebuie să îţi alegi: ba nevastă, ba băutură.” şi acum... bine, ei îi ziceam – „Nevasta, draga mea, îmi aleg. Cum aşa?” dar eu tot ţuica o alegeam.
- Şi ia uite ce departe te-a adus ţuica! Te ţii şi mândru bre, de parcă ţuica te-ar fi crescut.
- Să ştii că m-a crescut. Poate acum nu eram p-aci să cumpăr de la tine lemn de icoane. Ţeţe, stăm şi stăm prost; trece timpul. Hai să ne-apucăm, s-o luăm de coadă – pensula. S-o facem pe „cina cea de taină”, da-le-aş la cioc de jigodii, că de n-am pictat-o de o mie de ori.
- Bre, dacă te-ai îmbătat, măcar taci! Nu ne mai supăra pe noi! Mi-e şi silă că mata pictezi icoane şi nu s-a găsit un om mai vrednic. De ce le mai faci atunci? Cum o fi să trăieşti aşa ca o buruiană în lumea asta?
- Şi ce te mâncă pe tine cum le pictez eu, Nicoleto? Băutura îţi dă vlagă să ştii cum să le faci. Ştii cum se zice, te inspiră.
- Te inspiră Satana, să-l pictezi pe Dumnezeu... Şi mă mănâncă, că la icoanele făcute tras la măsea, trebuie să mă închin eu şi altă lume de se duce la Biserică. Auzi tu, să înjuri icoanele... Doamneee.
- Păi ce te pun eu? Te pune popa să te-nchini la ele. Eu i-am zis: „popo! Ascultă ce zic sau te ia şi pe tine mama întunericului! Să nu plece lumea de la slujbă că am o propunere. De ce să ne mai chinuim atâta să râcâim vopseaua veche şi să pictăm biserica? La adventişti, la penticostali şi toţi... toţi, e dat cu var. Ne-am găsit noi mai cu moţ, ortodocşii, să avem pereţii spoiţi cu vopsea. Nu e mai bine să dăm cu var?
- Eu în locul matale m-aş băga în pământ. Şi te mai şi lauzi că eşti ortodox. Nici n-aş mai spune, aş tăcea mâlc. De-aia te-au dat la televizor, pentru bravura de-ai spus-o. Dacă aşa e datina de ani şi ani, cum te-a pus Satana pe mata să dai acu' cu var în Biserică. Ţi-ar plăcea, bre, să semene copilul tău cu tine, o loază! Eu mai bine l-aş omorî şi ştiu că am scăpat lumea de o tută.
- Copilul meu – nu l-am mai văzut de 3 ani. Am auzit că e prin Italia.
- Dacă n-ai avut grijă de el. I-ai cumpărat măcar o dată, o sticlă de lapte?
- E scump laptele, Nicoleta! De unde să-l iau? Să mă mulg eu pe ţeavă?
- Dar ţuica nu e scumpă?
- E scumpă dar e bună. Şi nu te mai lega tu de vieţile mele şi de nevastă-mea! M-a lăsat că a fost curvă. Pe tine nu te mai ia nimeni la rost de Paul. De ce în opt ani cât aţi fost căsătoriţi n-ai fost în stare să-i faci un copil? A murit omu' de trai rău cu tine.

Am renunţat să mai particip la orice discuţie. Şi Nicoleta s-a resemnat. Astăzi e una dintre zilele când Vladys are ultima replică care pune tăcerea peste acest locaş. Pare imposibil să-l domini pentru că el n-are teamă de viaţa lui. El şi-o recunoaşte în cele mai scandaloase aspecte ale ei şi oamenii fără teamă au un fanaticism de proporţii mari care îi va duce la pierzanie. Şi dacii au fost cei mai viteji dintre traci pentru că n-aveau teamă. Cine se putea lupta cu ei? Iar în cele din urmă au pierit. Dacă raţiune nu e, nimic nu e... Pictorii care mai vin la atelier, stau baricadaţi în camerele special prevăzute pentru a picta singuri, în linişte; acolo unde doar Nicoleta are dreptul să intre în caz că respectivului pictor îi trebuie ceva. Eu întotdeauna am stat în salonul principal; şi Paul stătea tot aici, exact în locul meu, iar onoarea de a sta pe locul lui Paul este de nepreţuit. Gălăgia nu m-a deranjat niciodată. Împreună cu Nicoleta, aştept să treacă ziua, săptămâna, luna. Mă întorc de la facultate şi vin tot aici pentru că aici e casa mea iar Nicoleta e totodată şi mama şi prietena mea. În lipsa lui Paul, ea e rămas totul. Se spune că pentru a fi un pictor bun trebuie să fii un pic scrântit iar Paul mi-a fost un contraexemplu. Sau o fi fost şi el scrântit în orele petrecute în afara pânzei şi pensulei. El întotdeauna avea dreptate. Ca să te inspiri, trebuie să trăieşti. Ori Vladys, tocmai pentru că mă enervează, mă face să pictez mai bine, să îmi vină alte idei decât cele obişnuite.

Autorul moral al acestui atelier îi va părăsi puţin pe Nicoleta şi Vincent, pentru propriile interese, atacat de grandomania care îl stăpâneşte şi anume pentru ceasuri. Şi atelierul lui Paul are un ceas pe care şi Vincent şi Nicoleta l-au vânat ani de-a rândul. Este vorba despre „Ceasul casei”.

******************************

Îmi amintesc cu plăcere vremea când erau la modă ceasurile ruseşti - mari,tâmpite şi şubrede. „Huuurrrrr-hurrrr-hrrr-hr-rrr, hurrrrrr-huuur-hrrr-rr-r” şi te trezeai până şi din moarte, bucuros că pe lângă tine s-au trezit şi cei din camera alăturată. Futu-ţi ceasornicăria mă-tii cu rusu' care te-a făcut! Of, şi îmi promisesem solemn să nu mai înjur şi cu atât mai puţin obiecte. Cu toţi nervii pe care mi-i producea, era o invenţie capitală. Ditai butonul deasupra pe care poţi să-l loveşti cu toată furia şi i-ai luat maul pentru totdeauna; sau măcar până în dimineaţa următoare. Erau pur şi simplu perfecte şi fidele. Până într-o dimineaţă când butonul care-l reduce la linişte a căzut pradă furiei mele şi revenea în poziţia iniţială.
Îmi amintesc şi acum şi îmi vine să râd de felul cum mă repezeam pe ceas ca uliul şi îl aruncam sub pernă, după care stăteam cu capul pe el ca să nu mai îndrăznească să scoată nici măcar o şoaptă. „Got ya, little birdy!”.
Îmi povestea străbunică-mea aventuri din război, când găsea nemţi împuşcaţi şi le fura cizmele. Despre ruşi care erau nişte escroci şi hârlavi. Se culcau îmbrăcaţi, nu se spălau, dormeau cu puşca între picioare, se înjurau toată ziua, luau cu forţa găini din gospodăriile oamenilor. Am avut o mare antipatie faţă de ruşi şi compătimeam toate rusoaicele pe care le vedeam la gimnastică ritmică, la patinaj artistic, performere în orice domeniu şi fruuumoaase.... de o perfecţiune divină şi o inocenţă debordantă. Mă vedeam mereu salvatorul rusoaicelor de sub tirania ruşilor. În momentul acela m-ar iubi toate doar pe mine. Toate... toate. Şi astfel am tot urât ruşii până în momentul când am început să citesc cărţi de şah şi am realizat că totuşi, ei sunt cei mai stabili şi mai competenţi oameni. Iar la ruşii de rând am început să apreciez un lucru: „vodkaa, vodka, ruskaia vodka. Vodka tavariska!”. Seamănă cu mine, băutori de vodkă; de vodkă seacă. Mi s-ar fi potrivi mie Rusia asta.

Mă enervează schimbările esenţiale care mi se produc în timp. Şi toate aceste schimbări dovedesc un singur lucru: lipsa de maturitate, pe care credeam că o deţin. Lucrurile nu trebuie să se schimbe. Perfecţiunea se caracterizează prin stabilitate iar stabilitatea prin statornicie. Oamenilor nu vor citi niciodată o descriere. Omul e o sălbăticiune răpitoare care e în vânătoare de spectaculos. Într-o carte trebuie să se întâmple miracole, trebuie ca oamenii să schimbe lumea, trebuie ca să moară sau să sufere teribil pe seama unor greşeli sau a unor coincidenţe surprinzătoare şi nefericite. Aşa ne place. Aşa vrem să fie şi viaţa noastră – plină de aventuri şi de decizii magnifice pe care să le luăm şi să impresioneze pe toţi, să rămânem în istorie pentru modul cum am reacţionat. Eu mă uit în jurul meu şi nu se întâmplă nimic. Oamenii sunt tot ăia; aceleaşi subiecte iar şi iar; aceleaşi formule de adresare. În cameră am o ferigă căreia îi mai creşte câte o frunză o dată la două luni. La facultate nu se întâmplă nimic. Fiecare săptămână are acelaşi orar, acelaşi program. Bercaru trezeşte-te! Dobrescu treci şi fă tema! Bercaru, du-te şi mănâncă! Dobrescu, du-te şi te spală pe mâini! Bercaru, du-te la şcoală! Dobrescu, dă cuptorul cu microunde jos de pe frigider! Pizda mă-tii de cuptor! Of, şi iar îmi promisesem să nu mai înjur obiecte.

De fiecare gât poate atârna maxim două ceasuri: ceasul morţii şi ceasul de masă. Şi tot străbunică-mea îmi povestea despre ruşii care mergeau prin păduri cu ceasurile de masă legate de gât. Mă întreb, cum să nu te audă inamicul când îţi ticăieşte ceasul la gât. Probabil e palpitant să îţi aştepţi moartea la secundar: „tic, tac, tic, tac”. E şi mai palpitant să mergi cu o bombă cu ceas, legată de gât. E dulce ca moartea să vină cu ritmul secundarului. Vine rapid şi te scapă de suferinţă. Nu cred că ruşii vroiau asta dar probabil că nu le păsa. Fiecare dintre noi ne-am născut cu moartea legată de gât ca să o utilizăm. Trebuie doar să-i sunăm din clopoţel. Suntem morţi din prima zi iar pe acel tărâm al morţii, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin” toţi vom fi vii pentru că nu vom mai exista deloc; iar moartea nu ne va mai atârna de gât ca o amuletă de diamante cu spini înveninaţi, în care o să ne ferim toată viaţa să nu cădem. Atât de dulce, uşurel... doar să-i suni din clopoţel. Mă uit în jurul meu şi nu o văd nicăieri iar eu sunt perfect viu. Dacă mă ciupic mă doare, dacă strig o să mă fac auzit şi totuşi Paul e mai viu decât mine pentru că s-a eliberat pentru totdeauna de povara morţii. I-aş suna din clopoţel pentru că sunt sigur că nu o să vină pentru că e o laşă nenorocită însă de ce să sun? O să fac zgomot şi o să sperii pisoiul şi doarme atât de frumos! Oare nu o să fac eu o crimă că l-am trezit?

„You can point a knife towards my chest or you can wake me up, you know!”

Peste pădurea care ne culegea bujorii
Ninge cu otrava ta.
Sânge cruţător curge pe chiorii
Care se tot lipesc de faţa ta.

Femeie, adu-ne toţi norii!
Să plouă pe eşarfa ta.
Cu flori în mână, dansatorii,
Vor vrea doar frumuseţea ta.

La opera în care dirijorii
Au orchestrat febleţea ta
Vor sta regii şi cerşetorii
Petrecând la moartea ta.

Ar fi bine să reducem complexitatea lucrurilor, să ne agăţăm doar de partea simplă pe care să o tergiversăm - „keep it stupid simple!” aşa cum ne-a povăţuit un profesor. Speram că simplificarea lucrurilor şi intrarea mea într-o viaţă lipsită de fluctuaţii ideologice şi sentimentale îmi va arăta în cele mai splendide culori, culmile succesului, dar nu se întâmplă aşa. Fiinţa umană e construită pe baza ambiţiei şi a nebuniei. Odată mi s-a pus întrebarea, mustrător: dacă scot nebunia şi ambiţia din viaţa mea, atunci ce va mai rămâne? N-am ştiut să-mi răspund nici măcar mie, niciodată. Speram să rămână un spaţiu abstract iar odată şi-odată se va găsi cineva sau ceva care să umple vidul cu cunoaştere. Însă nu e aşa. Se umple doar cu ură şi răutate. Cu cât vrei să te sustragi mai mult de defectele tale, cu atât strălucirea îţi păleşte iar mediul înconjurător ţi se înnegreşte în faţa ochilor precum mintea şi sufletul. Putem să ne deghizăm, să ascundem tot ce poate fi ascuns şi să-i dăm o înfăţişare minunată, cu petale de trandafir şi cerneală însă niciodată nu poţi scăpa de ceea ce eşti. Sau cel puţin... nu aşa.
Sunt un om nebun, sunt un ticălos, un prâşnel nevolnic dar sunt fericit.

***********************************
Şi totuşi Paul nu mi se părea smintit, smucit, scrântit, nebun. Şi de ce era el cel mai bun pictor? Care era secretul lui?
Iar Vincent începu să conştientizeze acelaşi lucru care m-a ros şi pe mine mult timp: puterea lucrurilor care nu se întâmplă.
Ce e ieşit din comun? Ce evenimente tragice se întâmplă periodic? Nimic şi astfel în momentul când vom începe să apreciem evenimentele simple, staţionare şi ipotetice vom învăţa să ne cunoaştem mai bine statutul nostru. Toată lumea în mişcare nu îmi spune nimic. Nu o văd, nu o cunosc, nu există. Uşa de la cameră la care mă holbez în fiecare dimineaţă îmi spune totul. Prin ea văd şi paradisul şi infernul; şi iubirea şi tragismul. Îmi văd colegii mei de facultate cum umblă pe coridoare, o văd pe prietena mea. Toate sentimentele mele în care lumea se prăbuşeşte, războaie între lumi, îngeri care coboară din ceruri; dar toate... se regăsesc într-o simplă pictură - în portretul acestei fete, „Magdalena”. Tocmai din acest motiv eu nu mă compar cu Vladys. El trebuie să străbată lumea din biserică în biserică, să trăiască o viaţă mizeră pentru a picta pe când eu trebuie să pictez ca să animez lumea. Calmul ochilor „Magdalenei” şi viclenia care i se citeşte pe faţă ar face-o să treacă pe lângă noi ca o femeie obişnuită. Dar pentru mine ea este totul pentru că ea este imaginea interiorului meu şi a posibilităţilor mele artistice.
Însă privind mai departe, prin acest portret o văd mai mult pe Nicoleta decât pe prietena mea, căreia o să i-l dăruiesc. Poate că m-am gândit mai mult la ea în timp ce am pictat tabloul şi poate că această gândire e materializată prin dragoste. Pe ea o iubesc mai mult decât pe oricine şi poate tocmai din acest motiv îi plătesc atât de mult, lunar, pentru şederea mea la atelier. Însă nu o vreau, pur şi simplu. Dacă mi-ar spune mâine că mă iubeşte aş pleca din acest atelier pentru totdeauna şi aş trăi ca un ticălos toată viaţa.
Paul domneşte în acest atelier şi poate că nu Nicoleta e totul. Paul e totul.

preţul nimicurilor

Nu lăcrimam când mirajele acestor dealuri îmi înfăşurau gâtul ca într-o plasă şi mă strângeau. Abstinenţa omoară lumile, dar nu mă omoară pe mine ci mă face să îmi tuşesc propriile droguri pe care nu le-am mai onorat. Era un timp când scriam. N-a trecut o jumătate de an, cât îmi propusesem deoarece sunt forţat să păcătuiesc. şi era de asemenea o vreme când uram păcatele însă eram eram chiori amândoi: mai ales tu, domnişoară cu rochie roz pe a cărei pliuri mi se găsesc paginile însemnate cu furia şi iubirea strânse în toţi aceşti ani. Păcatele sunt ca bolile; ne deznădăjduiesc şi ne fac să ne urâm, să facem promisiuni pe care mai târziu, când vom fi sănătoşi, le uităm. Astfel înveţi să suferi şi suferind teribil... mhhm... se pare că abia atunci înveţi să preţuieşti. Preţuind, înveţi să iubeşti. De aceea o să te scrijelesc din nou, domnişoară cu rochie roz.

Nimic nu e suficient de important. Acelaşi lucru îl spunea şi ea până când s-a trezit într-o zi în mijlocul unui vârtej. Iar vârtejurile acestea sunt nişte simple vânturi de vară. Se lovise la două degete într-o ţeavă de plastic şi o dureau teribil. A decis să continue să şi le sugă şi plină de bale şi-a lăsat mâna în voia vântului. Bate dintre blocuri, sunt Vânturile de Vest; vin de la unguri şi de la sârbi.
O cuprinsese un dispreţ acru la gândul că degetele ei rănite sunt uscate de acelaşi vânt care în drumul lui a dezmierdat gropi de gunoaie, pereţi de blocuri mucigăiţi, nasuri de copii înfundate cu gripă şi a mângâiat şi a uscat trupuri de unguroaice şi de unguri, care probabil nu şi-au găsit altceva mai bun de făcut decât să stea ca trântorii la soare pe prundul Tisei. De ce trebuie mereu să ai nevoie de lucruri deja folosite? Şi nu de un om, de doi, de trei ci de o masă întreagă de populaţie. Şi trebuie să trag aerul lor în adâncul plămânilor mei. E ca şi cum din cana de apă din care bei, au linciurit înainte toţi ungurii şi toţi sârbii cu toate bolile lor. Nu ştia cum ajunsese în acest loc, în acest cartier jegos de blocuri dărăpănate. Ştia doar că niciodată nu i-a mai trecut prin minte cât de ticălos e aerul pe care îl respiră şi parcă era mai indiferentă şi mai tolerantă. Ceva a crispat-o astăzi, a mers în neştire până aici şi cu siguranţă dacă a fost ceva care i-a implantat toţi gărgăunii aceştia în cap, nu a au fost ungurii şi nici sârbii. Poate limita de toleranţă la oamenii din jurul ei, care marea majoritate sunt de o infecţie rară, a trecut de pragul maxim.
A continuat să-şi sugă degetele şi să şi le scuture cu furie, urmărind cum balele picate pe praful de pe stradă, îl conglomerau în mici biluţe ca de mercur. Hihi, nu toate lucrurile mizerabile sunt atât de urâte. Dar mâna continua să o doară şi când să deschidă acea uşă de bloc, a prins cu degetele salivate toarta unei plase rezemate de mânerul uşii, murdară de balegă.
Aff, e a băbercii ăleia stupide care vindea lapte mai devreme pe la diferite scări de bloc.
Am simţit că mă năvălesc toate căldurile, dar o să mă aşez uşor, aici pe treapta de lângă. Şi nu trebuie să ţin pumnii încleştaţi şi nu trebuie să mai ţin mânie. A trecut; îmi propusesem ca tot ce trece să nu mă mai intereseze. Dar de ce nu pot? Gândurile mele tulburi refuză să asculte de voinţa mea. Aşa au făcut întotdeauna. De ce? De ce? Pentru că te-a născut maică-ta o idioată încăpăţânată, fată dragă! Şi fată dragă, trebuie odată să te schimbi şi o singură dată în viaţa ta idioată trebuie să faci ceea ce trebuie să faci şi să nu te mai ambalezi ca un motor rămas fără benzină. Eh, drăcie! Degeaba. De fapt, nu ştiu de ce mai mă chinui. Asta am spus şi ieri şi de fiecare dată.
S-a ridicat supărată şi în ochii ei, astăzi, nu se putea zări nimic. Erau de o opacitate cum numai ea putea să şi-o producă.
Şi tenişii mi s-au dezlipit. Abia îi reparasem cu 2 zile în urmă.
Cuprinsă de o tristeţe vădită a dat cu piciorul unei pietricele care a ţopăit pe cutele betonului şi a ajuns prin picioarele unui băiat tinerel, poate mai tânăr decât ea, destul de chipeş şi care i-a părut cum că s-ar uita chiondorâş la ea.
- Mă scuzaţi
- Nu e nicio problemă! (Şi se vedea stânjenit parcă de această adresare cu „mă scuzaţi”, chinuindu-se să schiţeze un zâmbet inexistent)
De ce-or fi toţi bărbaţii ăştia aşa panarame? Toţi sunt nişte porci şi ăia care nu sunt porci sunt prea idioţi. De parcă eu n-aş fi idioată!! Ba chiar una mare, dar parcă ei sunt mai rău... mult mai rău decât mine. Nu parcă ci sigur sunt.
Acesta nu făcuse absolut nimic rău sau ieşit din comun dar ura pentru lume cu care s-a trezit în cap de dis-de-dimineaţă o pisa ca o moară cu ciocănele. Scotea făina din ea sub formă de mici particule imaculate, care în sfârşit îi păreau să fie singurele momente de luciditate din viaţa ei. Poate că şi erau într-adevăr, pline de adevăr şi de luciditate.
L-am privit cu coada ochiului. El se tot ducea cu pas grăbit. Vroiam să-i arăt un gest obscen sau să-i fac o mutră acră sau orice ca să ştie că e un idiot dar m-am abţinut, gândindu-mă la toţi oamenii care se holbează prin fereastră la mine şi la îngeraşul ăla al meu care în momentul de faţă cred că duce cele mai aprige lupte cu dracii care vor să mă cotropească, pe deasupra capului.
Off, ştiu ce îmi trebuie – spirt. Şi când îşi repeta în cap cuvântul „spirt”, o fericire urâtă îi deschidea onduleurile drăguţe ale feţei şi sclipirea ochilor alunga acea opacitate agresivă, care doar pentru aceia care ştiau să o aprecieze era scânteietoare de la sine. „Spiiirt!”. Bubiţa aceasta de la deget trebuie să facă cunoştinţă cu domnul spirt şi nimic mai mult. Nu contează cât, doar să fie cât mai mult. Dacă s-ar putea şi tot spirtul din lume, doar să alunge toate ciumele venite de la unguri.
 Doamnă, nu vă supăraţi!
 Poftiţi!
 Eu vreau să cumpăr spirt.
 Păi nu fabric eu spirt, du-te la farmacie, e una pe colţ!
 Da. Mul..mul..sărumâna!
O faţă neagră, parcă de vampir, i s-a părut că a trecut pe lângă ea, strigând-o subtil şi într-un mod dubios. Phhm... eşti o prostuţă, o fetiţă prostuţă!
 Bună ziua, daţi-mi şi mie spirt!
 Da, imediat.
Sub zâmbetul frumos şi dantura perfectă a vânzătoarei pun pariu că se ascunde o scorpie nebună, care îşi bate copiii şi îşi înşeală bărbatul. Dar ce mi-o fi venit mie tocmai acum? Şi la urma urmei, de unde să ştii tu neştiutoareo? Asta e... n-am cum să ştiu şi nici n-are trebui să mă intereseze. Oare sunt semne că încep să-mi pierd minţile? Oh.. tu, biet copil nebun!
 Domnişoară, o sticlă, nu? Vă dau...
 Nuu, tot spirtul pe care îl aveţi.
 Vă rog să-mi spuneţi, serios!
 Nu, tot spirtul din farmacie.
 Îmi pare rău, nu mai am. Am uitat că s-a epuizat stocul. Diseară ne livrează. S-a cumpărat spirt în prostie săptămâna care a trecut.
 L-or fi bând!
 Or fi bând, dracu'! Sau iau ca şi dumneavoastră, toată farmacia odată.
 Da
 Doriţi altceva?
 Nu, mulţumesc. Bună ziua! Ah... să vă întreb: ce părere aveţi despre unguri şi despre sârbi?
 Să-i ia dracu' de bozgori!
Ce „asshole”! Poate o fi prins şi ea, la fel ca mine, ciudă pe ei, de când cu vântul ăsta sau poate că am enervat-o eu. N-am fost în stare niciodată să reuşesc nu enervez pe cineva. Niciodată. Mă mir dacă o să mă ia cineva de nevastă! Nimeni nu m-ar putea suporta. Dar de ce îmi fac eu atâtea griji acum? O să găsesc numaidecât un fustangiu căruia o să-i placă de mine şi o să mă suporte că n-are de ales. Dar merg pe drumul ăsta aiurea, nici nu ştiu unde merg şi de ce merg când pot să iau un tramvai, ceva. Dar eşti pedepsită fato, azi! Trebuie să mergi! N-ai dreptul să ceri îndurare pentru că nu meriţi îndurare. Trebuie să te chinui şi chinuindu-te înveţi să preţuieşti!
Şi credeam că doar eu mă gândesc la asta. Dar şi mie ca şi fetei acestea drumurile ne oferă calea cea mai scurtă către paradisul minciunilor, către nicăieri; însă ne salvează de noi înşine.
Mă salvează de răutatea lumii dimprejur. Dar totuşi cât mai am de mers către nicăieri? (şi într-o clipă de nebăgare de seamă a aflat răspunsul dar nu l-a reţinut). Dar o să-l aflu din nou!
 Ei, „ţiriklie”, ce faci „ţiriklie”?
 Hey! Uite mă plimbam şi eu. Tu?
 Spre casă şi eu. Te grăbeşti? Stăm şi noi de vorbă un minut.
 Auzi, dar tu să nu mai mă iei pe mine cu cirikliile tale!
 Păi tu eşti o „Ţiriklie”! (cu un zâmbet calm şi perfid)
 Ciriklie e mămica ta... (cu o voce joasă şi tremurată care în mod intenţionat şi răsfăţat arată doar tristeţe profundă şi dezamăgire)
 Aşa... nu eşti! Te întrebasem dacă te grăbeşti aşa tare...
 Şi eu ţi-am zis că ciriklie e mămica ta.
 Heh... nu te grăbeşti atunci, nu? (Şi nu ştia ce să mai creadă, dacă e cazul să râdă de situaţie sau chiar fătuca asta e supărată şi mai bine nu se mai dă în spectacol. Până la urmă a ales calea de mijloc.)
 Nu ştiu, trebuie să ajung, şi dupaia, apoi fac o poză şi... trebuie să
 A, ok, ne vedem noi! Mai vorbim pe mess.
 Yep.
Ce om... E nebun tare dar în ansamblu e un om extraordinar. Dacă toţi ar fi ca el, atunci lumea asta ar fi ceva. Ceva mai mult decât o janghină ordinară. Dar e amuzant aşa... de unde dracu' o fi scoţând toate tâmpeniile cu cirikliile lui? Mereu a fost drăguţ cu mine. Mi-a dat umbrela, pe ploaie, când m-a prins noaptea la McDonalds, m-a ţinut în braţe când mi-a fost rău, la expoziţie dar... of, păcat de el! Iar acum, trebuia să rămân de vorbă cu el. Măcar făceam şi eu ceva concret. Ce-o fi fost în capul meu de m-am evaporat aşa de repede? Viermi şi tărâţe de grâu, asta a fost. Unde mă duc eu acum? În cur după uşă. O să umblu din nou pe străzi fără scop, întocmai ca un vagabond orfan. Până la ora două mai am de pierdut vremea. Dar oricum n-aveam chef de el, şi aşa. Mă doare mâna tare. Vreau doar să fiu lăsate în pace.
Sinceră să fiu, în momentul de faţă aş vrea să dispar. Unde să dispari, tu, puişor? Crezi că poţi fugi aşa uşor de propria povară? Unde vrei tu să te duci?
Nu ştiu... oriunde, să stau într-o barcă şi să mănânc o piersică, ascunsă delicat într-un culcuş de flori de măr... şi ... lăcrămioare, în paradis.
Mă înspăimântă singurătatea şi inteligenţa precară. Poate ar fi fost mai bine să trăiesc ca o balegă şi să nu-mi mai fac atâtea gânduri care nu mă conduc nicăieri şi mă chinuie. Oare o să ajung în iad? Dar deja sunt acolo. Gândurile îmi sunt infernul meu. Ele sunt dracii care mă împung cu furcoaie şi mă mistuie. Poate fi ceva mai rău de-atât? Şi până la urmă, pentru ce?
Am petrecut o jumătate de oră pe o bancă, cu ochii închişi. Am recapitulat toate eşecurile de astăzi: vânt, unguri, spirt, bube, dureri, tramvaie, pisici, .... în speranţa că o să-mi dau seama care e scopul ce se ascunde în spatele tuturor. Dar la un moment dat a devenit prea complicat. Nu sunt de nivelul unui filosof. Dacă aş fi poate aş înţelege. Dar ce sunt eu? Profesorul mi-a spus la facultate că dacă toată lumea ar fi la fel ca mine, totul s-ar fi dus demult de râpă. Dar dacă s-ar fi întâmplat aşa eu aş fi fost un nimeni. Şi el ar fi fost un nimeni dar oricum e un nimeni. Care e diferenţa între a fi un nimeni fericit şi un nimeni tocilar care o să chinuie studenţii generaţii peste generaţii? Nesemnificativ. Pe bune...
Am mers mult şi mă dor picioarele îngrozitor. Dacă aş fi avut fundul mare poate aveam mai mulţi muşchi şi mergeam mai bine. Sau din contră, poate ar fi fost prea greu şi m-ar fi durut şi mai tare. Aşa suntem noi oamenii, cu posibilităţi limitate, supuşi aceloraşi legi ale fizicii care ne guvernează. Guverna-mi-ar!
E un lucru oribil să fii fată. Dar mai bine decât un băiat fustangiu idiot.
Eu nu mi-am imaginat niciodată cum e să fii fată, într-un într-un cadru de circumstanţe mai complex. Dar bănuiesc că e total neinteresant pentru că oricum niciodată n-o să pot fi fată. Şi sunt de acord cu ea. Mai mult ca sigur ar fi un lucru oribil. Dar uneori diferenţa dintre oribil şi minunat e atât de mică încât dacă rişti să priveşti dintr-un alt unghi de incidenţă, refracţia te va face să fii un prost toată viaţa. Şi mă uit la vacanţa actuală în care lumea mă întreabă „care mai e viaţa ta?”. Mă simt obligat să spun că e foarte bună. Şi într-adevăr e foarte bună; ar fi un păcat să mă plâng. Oarecum viaţa mea e întocmai ca un măr mediocru calitativ, roşu şi mare pe care îl împarţi celor doi copilaşi ai tăi iar cel căruia i-ai dat jumătatea mai zbârcită şi mai verde va începe să plângă şi ţi-o va arunca în cap; iar celălalt, ar fi vrut cu tot dinadinsul tot mărul însă jumătatea cealaltă deja a făcut contact cu părul tău plin de praful ridicat de maşinile care gonesc pe strada uscată, în mare viteză.
Trebuie să fiu mereu pregătită pentru că nu ştiu niciodată ce mi se rezervă. Observăm cu toţii că de fiecare dată când probabilitatea e mică şi nimeni nu mai speră nimic, de fapt e a naibii de mică. Şi atunci treci la variabile aleatoare. Eu mă simt astăzi ca o variabilă aleatoare.
Şi totuşi, altcumva mai artistic nu ne-am putea simţi? Astăzi ca o variabilă aleatoare, mâine ca un dinozaur, poimâine ca o narcisă, răspoimâine ca un penis erect. Poate de aceea noi oamenii ne merităm soarta pe care o avem. Pentru că oricât de inteligenţi, de sentimentali şi de ideali am fi, nu putem trece peste un prag anume, să evoluăm de la penibil către ceva superior.
Aproape a ajuns la intersecţie şi observă un magazin care avea în vitrină o rochie minunată cu dantelă pe margine, cum avea o mare actriţă. Iii, trebuie să văd neapărat mai de aproape; şi din nou zâmbetul a revenit pe faţa ei atacată de nefericire şi se pare că acum orice s-ar întâmpla nimeni şi nimic nu i-l va mai răpi, pentru că deja a trecut de prima fază a metamorfozei. Cea a dimineţii plină de furie şi ură, unde toţi sunt nedemni şi idioţi. O fericire abuzivă a înconjurat-o iar picioarele parcă îi alunecau pe asfaltul proaspăt turnat ca pe un patinoar. Deja e superioară, e imponderabilă. Acum nu îi mai trebuie nici un fund mai mare, nici alte picioare mai bune. Acum e perfectă. Şi în limitele perfecţiunii sale a simţit că devine din ce în ce mai grea şi imponderabilitatea nu era decât o părere. Şi un soare arzător o orbea. Un ansamblu de evenimente mult prea tumultos pentru sufleţelul ei precar. A alunecat cu piciorul stâng sub roţile unui camion care pleca la verde. A simţit cum se sfârşeşte, cum inima înceată să o servească, la fel şi văzul şi auzul. Acum se simte prăbuşită. Vede cum viaţa se scurge din ea şi cum nişte pitici de prin desene i-o smulg din corp cu forţa. Nu-i mai poate alunga. Nu mai are putere să ţipe.
Nu ştiu dacă o să mor sau doar o să leşin, dacă o să mai mă trezesc vreodată printr-un spital sau cine ştie pe unde. Dacă îmi pierd cunoştinţa deja prezentul e mort. Viitorul nu mai contează pentru că oricum nu vei mai şti nimic după aceea; ori că mor, ori că nu. Şi totuşi, în toată viaţa mea idioată nu am făcut nimic rău, spre deosebire de atâţia alţii. Ce e mai rău? Să faci sau să gândeşti dar să nu faci? Şi totuşi, ce-am făcut pentru a mi se răspunde doar cu tragism?
Nu mereu eşti pedepsit pentru ce lucruri rele nu ai făcut sau pentru ce lucruri bune nu vei face. Tot ce contează e prezentul. Dacă el e mort, abstinent şi nefericit şi noi suntem morţi. Şi din nou ne întrebăm, toate acestea pentru ce? Pentru o rochie cu pliuri şi cu dantelă?

***