teatrul cu care ne hrănim

Un sunet grohăit răzbate din adâncul gâtului. Mă ling pe buze ca să simt gustul puternic al terminării primului semestru. Un gust amar care îmi înnobilează sfârșitul piesei de teatru recitate.
Multe lipsuri a avut acest semestru. Lipsă de entuziasm, de ocazii prielnice, de sănătate, de voință, de buni prieteni. Și cea mai mare - lipsa de încredere că va mai urma ceva bun.
Se apropie sesiunea pe care o privesc în modul cel mai suspicios deși am alte 2 semestre la activ. Acum e nepăsarea, e degringolada, e piesa de teatru, romantică, jucată la teatrul nimănui; cu spectatori dar fără scenă... implicit fără glorie.
E un buchet de scenete pe care nu trebuie să le repeți pentru că deja le știi; și fie că le știi, fie că nu, există un sufleor care nu vrea să te îngropi și te scoate din mocirlă. Îi scoate pe majoritatea... și astfel tu îți pierzi farmecul în a cărui aură strălucești.
Dacă moare sufleorul oricum nu îți pasă pentru că teatrului tău îi lipsesc scena și reflectoarele. Acolo, afară, sunt prietenii tăi de care nu te interesează dacă îi dezamăgești sau dacă le trădezi încrederea sau simpatia sau ura. Sunt mulți și toți cu urechile ciulite, cu ochii țintă, fundul posomorât, dinții rânjiți și cloncănind. Uneori... realizezi că nu prietenii îți lipsesc, ca număr, stând toți în horă și așteptându-te, ca niște roboței cu cheiță pe care îi întorci și asta știu să facă: să dea din cap - cloncănind. Cu urechile ciulite... cu ochii țintă, fundul posomorât, cu dinții rânjiți, etc... Aceiași mereu, pe același teatru fără stăpân, cu intrare gratuită, căruia i s-a surpat scena.
Așa că moartea sufleorului nu e o pacoste. Te descurci și fără el, chiar dacă unii oameni pleacă sau pe alții îi faci tu să plece. Se duc toți la dracu, cu sufleor cu tot, acolo unde probabil vei merge și tu. Și la urma urmei... după oameni pierduți și după metrouri, nu trebuie să alergi; mereu vin altele și tot la dracu te duc.
Problema nu sunt oamenii din jurul teatrului pierdut, dar care n-a existat niciodată; ...doar în mintea ta. Problema e condiția slabă a propriei existențe. Când scena s-a dărâmat, trebuie să realizezi că nu mai ești actor ci ești ca și spectatorii tăi,o entitate simplă în al căror colectiv nu te mai poți încadra datorită statului tău și a distanței față de ei. Renunți.
Ei rămân la fel, tot în jurul tău, fie că ești sufleor sau actor, pion sau regină. Aceeași oameni inocenți, stând acolo lângă teatrul fără scenă; urechile ciulite, ochii țintă, fundul posomorând, dinții rânjiți, cloncănind... Acum toți îți par niște mașinării hidoase și acum nici nu mai aplaudă.
Nici milă, nici compasiune, nici bunătate, nici regrete...
Nu-ți mai pasă!
Știi că poți găsi alt teatru dar oare cu ce preț...? Și porțile lui sunt ferecate, cu publicul lui; iar pe scenă interpretează altcineva, piesa altcuiva...