emoţie în ecou

Cerul şterge cu mâna lui, geamul. Ţânţari şi muşte se derulează prin faţa ochilor săi, se lovesc şi rămân în urmă. Soarele este arzător şi căldura razelor care-i intră, uscate, pe nas, miros, ard şi se topesc în plămânii lui. Scrumul miroase a frică. E deprimat că a lăsat în urmă tot ce-a iubit. Poate că firea lui urâtă nu le-a iubit aşa cum ar fi meritat însă ele l-au iubit chiar dacă n-au vrut sau n-au ştiut să-i arate niciodată. S-au temut. Poate că sinceritatea aerului său le-a pârjolit euforia iar funinginea rămasă le mirosea şi lor a frică în acelaşi mod. E pentru prima dată când le-a înţeles şi acum îi pare rău. Şi îi pare de zece ori mai rău pentru că acum e el, singur. Ele sunt doar simple forme pe când el există. Propria peroană nu îi este suficientă. Simte cum îl închide, cum îl sufocă. I se face frică. Acum nu mai era un bărbat adevărat dar nu mai era nici imaginea prinţesei frustrărilor lui. Fără el nimic nu va mai exista pentru că nu va mai cunoaşte. Acum el era tot ce mai rămăsese important. Şi desigur, regretul. Până acum ele erau imaginea animată a poeziilor ce-i fredonau cursul vieţii. Animaţii parfumate şi aromate. Singur, era natura moartă care le contempla. Ele erau vii. Acum el e viu şi o lume searbădă ce sta pe băncuţe, uitându-se pe geam. Fiecare îşi miroase în felul lui, frica propriilor frustrări. Nu e singurul şi poate că nici cel mai profund şi cu siguranţă nu cel mai interesant. Îşi aminteşte din nou de ele şi din nou le duce dorul. Cine sunt ele? Toate lucrurile amuzante care se întâmplă pentru prima oară: primul pas, primul sărut, primul examen, prima vizită la stomatolog, prima idilă. Toate lucrurile au valoare când se întâmplă prima dată. După aceea obişnuinţa aruncă în ele cu noroi, devin umane şi raţionale. Sufletul lui ţintea mereu cel mai înalt punct unde se simţea unic. Acolo, sus, în mentalitatea lui, atârna pe un fir de aţă toată greutatea acestei lumi, pe care însă nu o ridica el, ci o simţea. Şi când o simţi e de două ori mai grea. Iar în punctul acela înalt nimic nu era raţional. Tot ceea ce făcea era indiferent, ciudat şi rupt din tipare. Acum, aţa aceea s-a rupt şi deodată a pierdut toată povara care atârna, de două ori mai grea. Se simte uşurat şi eliberat de toate, însă e singur. Acum nu mai e febleţea lor ci e „restul lumii”. Restul e trecător. Poate că aşa e mai bine. Şi pentru el şi pentru ele. Greşeau, sperând că vor câştiga eternitatea într-un străin. Oamenii fără sfârşit devin bestii. Cu cât îmbătrânesc devin parşivi şi iscoditori. Cu cât sunt mai dezinteresaţi, cu atât iubesc mai puţin. Cu cât încep să se intereseze mai mult, devin preocupaţi şi dovedesc că iubesc şi mai puţin. Şi de fapt, nici nu ştia dacă oamenii aceia ce lâncezesc pe băncuţe sunt în stare să iubească mai mult ca el. Era într-un tren obişnuit pe şine paralele. La fel de paralelă era şi interacţiunea lui cu înlăturarea lucrurilor care se petrec pentru prima oară.
Nu e trenul lui, nu e trenul viitorului lui. E doar mecanismul cu care călătoreşte azi, omul materialist. Undeva în depărtare lătrau nişte câini, o cireadă de vaci ce se îngrămădeau să bea apă. Se îmbulzeau, dădeau cu cornul. Nişte copii culegeau maci de pe marginea şinelor. Toţi suntem oameni dar fiecare jucăm înntr-o altă ligă. Oamenii aceia şi-au găsit-o pe-a lor, în care să evolueze. Cel puţin provizoriu: până vor retrograda sau din contră, vor promova cu trâmbiţe şi tobe. El încă nu şi-a găsit liga. Deşi e foarte sus pe o scară ireală, nimeni nu ştie. E la fel de retardat ca ea de colo, ca el, ca cel de lângă verandă. Şi de data aceasta e convins că în ochii lor era „ceva”, pe când în ochii mulţimii nu e nimic. Însă ele se petrec doar pentru prima dată. Nimicul e în jurul tău şi-ţi ia aerul.

Cu două bănci mai în faţă stătea cu faţa la el o fată interesantă. Avea o tandreţe aparte deşi nu părea tocmai o divă. Îi plăcea să doarmă mult. Se trezea în fiecare zi la unu. Nu bea, nu fuma, dar viaţa ei se măsura în golănii. De departe părea firavă, iar acum ochelarii fumurii care-i acopereau misterul privirii o făceau şi mai firavă. Casantă. Cu ochelari se crede mai interesantă. Poate vedea lumea mai bine, cu mai mult simţ critic şi cu mai multă toleranţă. Nici pentru ea, nu este trenul viitorului. E doar lucru mecanic util supra lucru mecanic consumat. Lucrurile notabile în viaţă nu apar prin frecare ci prin frecuş. Acesta îi producea stres zi de zi însă era măcar interesant. Dacă un lucru stresant nu poate fi măcar interesant, atunci e incompatibil cu lumea ei. Învăţase să se plângă de facultate, de griji, de prieteni, de familie însă toate, în aspectul lor multicolor erau interesante deoarece îi dădeau creativitate. Îi suflau în păr dorinţa de a trece peste şi a se elibera. Aici era diferenţa cheie faţă de celălalt călător. El era eliberat, măcar pentru o călătorie. Ea doar speră că va veni un moment când se va elibera.

Se uita la această fată cu interes dar deodată figura ei se întoarce spre el. Îl privea cu veselie pe chip. Nu se vedea nimic dincolo de ochelari. Era o bunăvoinţă senzuală. Zâmbea cu fericire. El rămăsese ţintuit şi fermecat. Îi privea buzele rotunde şi delicate. Parcă şi părul strălucea acum, când zâmbea. Toată faţa părea că îi străluceşte. Ar fi vrut să fie lângă ea şi să o ţină în braţe, să se joace cu tot zâmbetul ei delicat într-un fel cât se poate de lipsit de erotism. Ar fi prima dată când s-ar juca cu zâmbetul cuiva în voie. Cu o figură atât de drăgălaşă care îl privea fix, nemişcată. Ar fi vrut ca acel moment să dureze o eternitate. Acesta e unul dintre multele momente în care el speră să-şi găsească eternitatea într-o străină. Şi altele au sperat la fel, în el, străinul. Ar fi vrut să fie cu 2 bănci mai încolo, lângă ea, şi să o privească. Ar fi vrut să-i razeme privirea. Să fie el declanşatorul paradisului înconjurător văzut din tren. Prin ochii ei. Doar cu acel zâmbet. Ar vrea ca ea să cunoască toate aceste gânduri atât de curate ale lui. „Doar dacă ar şti... Doamne, dacă chiar ţii la sinceritatea lucrurilor pe pământ, dă-i un semn! Dacă nu sunt suficient de calificat pentru a îndrăzni să îţi cer un favor, atunci oferă-mi, te rog, un willcard!”

Fata dormea de fapt. Se trezise inopinant. Şi-a zvârlit ochelarii de la ochi cu enervare şi aruncă unei colege de lângă ea o frază plină de draci. Îşi torturează cu pumnii cearcănele. Se întoarce şi spre el dar acum îi arată o uitătură încruntată, dubioasă, lipsită de orice simţ estetic frumos. Era de două mai urâtă, fără ochelari; şi parcă îi cădea de două ori mai grea la suflet. Lucrurile începeau din nou să lege greutatea lumii de nucleul lui. Cu multe aţe, toate adunându-se într-o aţă principală. Fata aceasta atârna chiar de axul central al firului.
În aceste momente o aprecia mai mult. Pentru că aşa era ea, cea reală, tânără, neîmbătrânită dar ciumeată. Era doar o străină oarecare iar acum nu era parşivă.
În somnul de mai devreme nu era ea. Un drac deghizat înntr-un chip senzual, care i-a stors lui cele mai curate sentimente. Oamenii pot fi frumoşi când dorm. Deci pot fi frumoşi şi când te privesc. Cu sau fără ochelari. Aleg, însă, să nu fie. Acum îi trezea gânduri obişnuite, de lehamite, aşa cum stârnea oricine în acel tren. În sinea lui era fericit. Nu mai e un drac. E o simplă fată, lipsită de orice fel de parşivitate. Acum se străduia să dezlege fir cu fir toată povara care se alipiseră între timp de el, de două ori mai grea. Măcar are o preocupare. Să dezlege ceea ce au lipit alţii. Nici măcar prieteni, nici duşmani deşi nu crede că are. Străini în care-şi speră imperativ eternitatea.
Şi totuşi, dacă...
Iar în acest „dacă” dau buzna atât dependenţele trecutului cât şi ceea ce va fi. Ce va face mâine. Luna viitoare. Peste doi ani. Rămâne în aer, un simplu dacă.
Câmpiile erau întinse şi neroditoare. Tractoarele scoteau fum pe undeva prin depărtare. Se gândeşte la şoferi plini de motorină pe mâini. Oameni cu pantaloni peteciţi la şliţ.
Câini care se strecoară pe lângă tractoare şi îi ling pe faţă. Muştele şi ţânţarii tot se mai lovesc, venind spre el şi rămân în urmă. Geamul pare curat. Iar soarele nu-l mai şterge, cu mâna lui.