Jurnalul Bionic

Omul modern, lăsat de Dumnezeu pe pământ, să slujească pe Satana!

2011-01-08T12:40:00.001Z

Un beţiv de cola. Asta era el. Petrecea libertatea în mall-uri, bând. Trăgea două ore dintr-un pahar. Apuca paiul cu vârful limbii şi risipea printre dinţi un fir de suc. Îl umezea. Îi ungea gâtul. Se obişnuise să liniciurească. Adria... Colaa... Fantaaa... Shokataa... Mirindaaa... Oranginaa... Erau noile lui amante. Se autointitula “băutorul de suc”. Se privea şi îşi imagina o statuie în gloata de oameni care circulă toată ziua pe lângă vitrinele cu produse. Se comportă ca o statuie. El nu e orice cioplitură. E opera unui artist, care gândeşte. O statuie gânditoare făcută de un artist care nu... Statuia lu’ dracu. Ar vrea într-o zi să-l întâlnească dar dracu ăsta nu e nicăieri dar îşi vâră coada orişiunde. “Umblă deghizat, putoarea”. El l-ar faulta dar ăsta e doar un simplu drac care poartă cămăşi şi şapcă. Simple produse... un monstru cu simţ estetic; şi îl bufneşte râsul pe sub mustăţi de unul singur. “E o societate de consum, ce dracu...”. Încadra produsele în 3 categorii ca şi persoanele: scumpe, foarte scumpe şi scumpişoare. Cele scumpişoare erau cele mai interesante, desigur, atât din punct de vedere al filosofiei preţului cât şi a randamentului obţinut prin cumpărarea lor. “Nu era prost, tâmpitul...”. Intona şi dirija în acelaşi timp, un ritm de operetă ce-i venea în minte: pro-o-şti-lo-or. A fost acolo de zeci de ori. Niciodată n-a cumpărat nimic. Nu îi place să-şi achiziţioneze. Era un bărbat zgârcit cu el însuşi. şi nici n-avea cui să îi cumpere. Asta era gândul care îl asuprea cel mai mult. Aş lua dacă aş avea cui. ”I-ai bă lu' fie-ta!” - i-a zis un beţiv într-o zi. Să ştie şi ea că are tată. Nu să se ducă să se fută pă bani! ştia că ei nu erau proşti. Nu toţi şi nu mai mult decât el. Ba chiar el, era singurul martalog prost care „pierdea vara”, linciurind plictiseala în suc. Se uita în jur şi conştientiza că dacă fata seamănă cu el, va şti ea mai bine decât oricine ce vrea de la viaţă şi ce nu vrea. Fiecare persoană, în felul ei cunoaşte riscurile oricărui pas în faţă. Când explorezi necunoscutul calci cu grijă. Când el te explorează pe tine, dai mereu un pas înapoi. Chiar şi preventiv. şi când e să ratezi, ratezi. El a dat doi paşi înapoi de fiecare dată dar părţile importante ale vieţii şi le-a distrus pentru că a avut încredere într-un loc pe care toţi îl credeau perfect pentru un pas în faţă. Uneori îţi câştigi cu sudoare o bucurie care va deveni chinul care ţi se înfige în splină. Dacă fata lui va dori să se omoare mâine, atunci să moară! Ce rost să fii un om bun fără noroc? Dacă vrea să ajungă artistă, e talentul ei; dacă vrea ministru, să ştie să se vândă pupând în cur; dacă vrea prostituată, ea alege să trăiască aşa. Ca să îţi câştigi traiul, te descurci cum îţi vine la îndemână. Cunoaşte directori care s-au dus să spele closete şi să dea cu mătura la străini. Pentru bani... nu mai e o ruşine. Nu în ziua de azi. El a avut noroc de o carieră cu remuneraţie decentă. De o tinereţe acoperită de fete frumoase, dar n-a avut noroc în căsnicie. Cum poate el sugera altora să trăiască într-un anume fel? Punea în cumpănă, vârfurile şi căderile pe care le poţi înfrunta într-o perioadă. De ce să-l preocupe tocmai fata lui, pentru care încă nu s-a întâmplat nimic remarcabil? Oamenii treceau încoace... încolo... îl priveau frugal. Unii îl explorau ca pe un tărâm sterp. Lumea n-avea de-a face, nu îl cunoştea nimeni, nici el pe lume. Dacă unii păreau mai interesanţi tuşea silit, sau făcea un zgomot... ceva, cât să le poată vedea mutrele urâcioase. Din păcate, majoritatea erau senine şi zâmbitoare. Oamenii-s zâmbitori când ies la shopping. Azi e interesat doar de fete. Pesemne că e mai surescitat hormonal. Băuse şi un pic de alcool dis-de dimineaţă. Tihoaca de bere duhnea în piele, în nas; şi îl lucra pe la spate. Îi antrena impulsurile femeieşti. Stătea şi se zgâia la ele cum treceau fredonând. Pizdoline proaste, pline de fiţe. Ghilotine. Îl înspăimânta faptul că s-ar putea culca cu o gazelă scumpă - o bazooka de femeie a secolului 21. Sau cu vreo ghindoacă grăsuţă, dârză şi ambiţioasă, să-l pună să ţină toţi banii la chimir. Dar până la urmă le va adjudeca cineva şi pe ele. Mare pucăr trebuie să fie ăla. Spunea în sinea lui şi îl amuza... Se uita cu scârbă la societatea de consum şi n-avea altă replica în minte decât „pnm… Râd singur ca ciocărăul. A dracu viaţă…”
Mesteca cu paiul gheaţa de pe fundul paharului. Cuburile alunecau unul peste altul. Se roteau... se învârteau. Făceau un zgomot obositor de gheaţă sfărâmată. I se părea interesant că deşi cuburile se agitau pe-acolo prin pahar, ele îşi păstrau ordinea relativă. Nu se ducea unul dedesubt ca să îi lase loc altuia deasupra. Viaţa-i ca gheaţa. Agitată, zdrobită şi monotonă – mereu pe acelaşi nivel valoric al punctului de topire. Fixa cu ochii cubuleţele albe. Acum pare că gheaţa stă şi se mişcă doar paharul. Dar de ce nu s-ar mişca masa. Sau mall-ul? Sau nimic? Ar fi mai interesant aşa. Biluţele transparente de gheaţă să fie prelungirea sticlei, lipite de fundul paharului. Ar fi un pahar cu adevărat interesant. Poate că l-aş cumpăra – ar fi un produs scumpişor. I se făcuse pielea găină. Gheaţa îi anestezia dinţii. Cola îi circula prin tot corpul şi îl mistifica. Lumea părea că se topeşte şi devine instabilă. şi toţi oamenii aceia curgeau în jurul lui. Cărămizile clădirilor lunecau. Se mişcau într-un sens şi-ntr-altul. Toată lumea devenise cuburi de gheaţă. Erau cărămizi îngheţate. El era un sânge de gheaţă. Ba nu, o cola de gheaţă. Acum era un om de cola. Om de suc. Nu mai era „băutorul de suc”. şi mestecă în continuare cu paiul şi pare că şi creierul lui e pe fundul unui pahar şi îl mestecă cineva. Ritmul ăla era bolnav însă era constant. O maşinărie în mişcare. Un motor care îi dicta viaţa şi îl ajuta să trăiască. O melodie care conferea continuitate. Precum toate persoanele continuau să fie la fel de perverse. Toţi ascund păcate. Îşi ascund şi îmbrăcămintea. Toţi poartă maiouri pe care nu le vede nimeni. Chiloţi scumpi ascunşi cu minuţiozitate. Ei păreau să fie asul din mânecă. Însă nu erau niciodată pentru nimeni, oricât de scumpi, oricât de frumoşi. De ce? Nimeni nu îi vedea. Poate doar dracul acela „pompos şi siropos”. Acum ar fi vrut să fie el, cel siropos şi libidinos. I-ar fi dezbrăcat pe toţi – femei, bărbaţi, copii, bătrâni. Cei care nu erau schimbaţi de 2 zile trebuiau îndesaţi pe capul proprietarului şi băgat la puşcărie. Cei care erau schimbaţi fix înainte de a veni în mall trebuiau mânjiţi cu sos de tomate şi repurtaţi. Cei care nu purtau deloc primeau o bomboană spirtoasă şi o vopsea de păr. Cei mai scumpi şi mai interesanţi primeau o cola gratis. Iar proprietarul celor mai fascinanţi dintre chiloţi primeşte un singur pai de suc. Un pai cu care să mestece lumea de gheaţă şi să o schimbe ca pe chiloţi după placul lui. Să arate etalată, elegantă, frumoasă. Însă în această societate nu poţi face lucruri revoluţionare. Nu le poţi nici măcar propune pentru că ori eşti luat de nebun, ori asasinat. Ca om normal, n-ai nicio putere garantată de constituţie care să-ţi permită să-ţi ridiculizezi semenii după placul tău. Eşti doar un nimeni impotent, într-o cireadă de oameni la fel ca tine. Un puţoi care poartă puţari comuni. „Trăim în ţara lui puţă flască... lua-i-ar braga de demenţi!”.
A mers prin praf toată ziua. Bucureştiul e plin de moloz. Îl mănâncă nasul. Se uită în stânga, în dreapta şi bagă cu repeziciune arătătorul să scoată cheia care i-a încuiat respiraţia. Îndoaie pumnul, învârteşte între degete să-l întărească şi se uită din nou dacă nu-l vede nimeni când aruncă pe gresie. Îi era teamă de bunele maniere şi de bunul simţ... Dar nu de ale lui ci de ale celorlalţi. Nu-i frumos. Şi când poţi să eviţi sau să amâni să nu fie frumos, de ce să nu fie impecabil de frumos până atunci? În mall vezi toată gama de persoane. E drăguţ că majoritatea sunt ok, cel puţin la port şi înfăţişare. Fetele sunt frumoase dar dubioase. Nu era un misogin, ba chiar un om iubitor. Dar trăise cu ele. Le mirosea, le simţea. Ştia diferenţa între DA şi NU. „Nici nu merită să dai cu zarul pentru ele... Şi e lume tânără.” Mult prea fragedă ca să facă o casă bună cu el. Dacă ar fi de la 26 de ani în sus ar fi ce ar fi. Dacă e studentă o evită de la început. Nici nu le bagă în seamă. Bineînţeles, nu poate fi într-atât de cinic să zică că nu vrea o studentă frumoasă şi bună de pârâie. Doar că un orgoliu personal sau mai precis, un standard îi închide potecile. Nu se poate înfăţişa în lumea mare, care îl cunoaşte, ca un pedofil siropos. Şi au şi fetele astea gărgăunii lor. Nu ştiu deloc ce vor de la viaţă şi piţiponcăreala asta e aşa de când fundurile grase ale conducătorilor au încurajat lumea asta mondenă în care tinerii nu ştiu să facă diferenţa între cap şi cur. I-au dat frumuseţe şi libertate dar i s-a răpit altă frumuseţe. Şi liber nu e nimeni. Doar dracul care taie şi spânzură. Fir-ar mă-sa lui a hăluia... Studenta vrea un viitor dar îi e ruşine să umble cu un adult deja trecut prin frumuseţea vieţii senzuale, amoroase şi sexuale. Colegele ar bârfi-o, părinţii i-ar face capul giroscop. Până şi dracul i-ar zice în faţă că e o proastă. Însă, pe acelaşi calapod, apar majoritatea. Sub un zâmbet ce ascunde bucuria vieţii, a petrecerilor, a ieşirilor în cluburi, a căpătării independenţei ca viitoare femeie; se află buba care încolţeşte în interiorul oricărei fofoloance. „Ăştia bătrâni nu-mi dau bani. Nu câţi vreau. Simt nevoia să nu mai fiu solo. Mă trezesc dimineaţa despicată de faptul că viaţa mea nu curge spre bărbatul care trebuie, pe care vreau să-l ţin în braţe.” Fetele în ziua noastră se mărită din interes. N-au nimic de pierdut. Are casă, are maşină. Bani mulţi n-are dar cu câţi are, suntem fericiţi amândoi. Toarnă un plod, doi plozi, trei plozi... Şi după aceea urmează zilele de catifea. „All in pentru glorie.” Bărbatul care i-a luat minţile nu îi place. Au trecut prea mulţi ani. A refuzat mereu să creadă că ea l-a luat din interes dar acum îşi dă seama că n-are decât o simplă viaţă de familie. Toţi i se adresează cu doamna “Sulică” sau tanti „Pămpălică”, cum o fi chemând-o; şi asta îi displace şi mai teribil. Au bucurat-o anumite lucruri la el care atunci îi ofereau siguranţa unui trai ocrotit şi lipsit de mari griji şi probleme. Dar totul a devenit un rahat pe băţ; băţul din mijloc fiind acum copilul care prăpădeşte pe la biliard sau vreo zgâtie de fătucă rânjită care ştie cel mai bine cum se cheltuie banii. Noua damă cu camelii a ciclului gimnazial... El are bani. Îi venea în minte acest fir care era de fiecare dată acelaşi. Nici nu vedea o a doua căsnicie altfel. A tot văzut scenariul la colegi de muncă, la prieteni, la prietenii prietenilor. Şi chiar ar putea vrăji o puştoaică din asta. Dar nu merită. Procentul de eşecuri ar fi prea mare. Tot ce şi-ar dori acum e o femeie care să-l ia de nevoie. Una care duce lipsuri. De sex, de bani, de socializare. Cu 2000 de lei i-ar lua câte o bijuterie frumoasă pe fiecare lună, haine, flori, ar scoate-o în oraş. Ar fi suficienţi bani cât să facă o femeie obişnuită, care a trăit toată viaţa ei într-un mediu modest, super fericită. Lui i-ar ajunge 1500 lei, cu vârf şi îndesat - restul de venituri. Ar avea o soţie care ar trăi ca o prinţesă. I-ar jecmăni banii. Mulţi bani. Dar are şi beneficii. Şi pân’ la urmă, dacă ţi-e dragă fata, faci compromisuri. Îi dai din dragoste. Tot atât cheltuie şi unul care se duce la curve. Ba dacă sunt cu un standard mai rafinat... fete de salon, de cafenea, trebuie să cheltuie suplimentar şi enorm de mulţi bani ca să le faci preludiul. În plus are liniştea unui cămin, o fată curată, frumuşică, căreia îi poate împărtăşi pe o perioadă lungă, 95% din grijile lui. Şi totuşi, interes – dezinteres. Mare diferenţă nu e. Fiecare are interese ascunse. Chiar şi el. Îi răbufnesc când are cea mai puţină nevoie de ele. Însă dacă e să fie astfel sau orice altă variantă care se duce asimptotic spre „astfel”, e eşuată. Trecut de o perioadă, ar trebui să nu te mai preocupi de bunăstare şi anti-bunăstare. "Orice din ceea ce văd ochii... şi oricum se înşeală." Toţi îi văd pe ei. Doamne, ce cuplu perfect. Sunt turnaţi unul pentru altul. A luat un băiat cumsecade, omenos şi de treabă, să-i dea Dumnezeu sănătate. Aşa spun toate femeile şi bărbaţii, special cei de vârsta a treia care au trecut până şi de pragul amoros al datului cu părerea despre ceea ce sunt şi nu sunt „cei care prin natura lor se intitulează cuplaţi”. Nimeni nu vede însă că acasă nevasta aia e tratată ca o otreapă. La fel şi copilul ăla mic care plânge de fiecare dată când ta-so ceartă pe mă-sa sau când ea îi închide lui uşa la dormitor. De asemenea nimeni nu ştie că acea bijuterie de fată e o piatră ieftină şi nimeni nu ştie ce-i poate pielea. De ce îl preocupa asta acum? Că vezi adevărul cu un ochi şi minciuna cu altul. Iar când te uiţi cu amândoi nu mai vezi nimic din ceea ce trebuie. Vezi doar ceea ce vrei şi ţi se pare wow. Că mall-ul e plin de studente, copii şi oameni trecuţi de floarea vieţii. Mai vezi din când în când şi câte un flaimoc de student cum merge ca clămpăul în fugă, pe lângă vitrine. De unde dracu au atâţia bani studentele şi studenţii nu? Şi mai precis, cum dracu... Nu mai ştia ce vroia să spună. Femei tinere se plimbau încoace, încolo. Le admira. Nu vroia pe niciuna. Tocmai pentru că, după poftele lui, le-ar fi vrut prea mult pe fiecare dintre ele.
E frumos să te revolţi cu o diferenţă de câştig, infinitezimală. Oamenii se simt ca într-un labirint fără calea de ieşire prin care curge inspiraţie. Ieşi în sus – greşit, te întorci, dai la dreapta, baţi. Nimeni. Te întorci la stânga. Iar în sus. Iar greşit. Plângi, zbieri, urli. Încerci din nou. Greşit. Şi tot acest chin deoarece atunci când ai intrat era un indicator. Scria pe el cu litere italice, roşii, frumos caligrafiate. Ieşire ->->. Dar nimeni nu a întrebat; ieşire din ce? Din mână, din anus, din hipnoză... Fiecare în felul lui, înţelege ieşirea cea mare. Şi încearcă. În sus – greşit. Mă-ta! La stânga. Greşit. Mă-ta mare! Iar în sus. Greşit. Pizda mă-tii! Poţi încerca cât vrei. Ieşirea nu e în mame. Ar trebui să fie cineva care să îţi arate tot labirintul. Să vezi că ieşirea există dar nu duce nicăieri. De-aia n-are sens să ajungi la ea. De-aia nu o să ajungi la ea. La fel de bine cum cineva a pus acel indicator putea să pună alt panou şi să povestească. Guys.. ăsta e locul vostru. Bucuraţi-vă cu el. Ieşirea nu e aici. Indicatorul? L-aţi văzut. Acum aţi trecut de el. Dacă aici nu e altul înseamnă că pe-aici nu se scapă. Dar l-am văzut. Bun... l-aţi văzut, n-aţi visat. Ieşirea e pe-aici. Dar nu aici. Nu pentru voi. Însă acela e rău şi te lasă să te chinui şi să cauţi pentru tot restul vieţii acelaşi lucru. Indiferent de nivelul de ură pe care îl poţi sintetiza prin tine, ca o zeamă ce curge prin pământ şi usucă toate buruienele în jurul ei, e clar că cine a amenajat labirintul nu poartă nicio vină. ţi se pune o informaţie în faţă, uitată de vremuri şi de cunoaştere. De ce ai vrea să te duci după ea?De ce ai vrea să ieşi din locul tău doar ca să explorezi un necunoscut. De-aia omului îi e frică să moară, îi e teamă să se îndrăgostească de o persoană necunoscută, îi e teamă să aibă copii. Dar ar vrea să ştie ce-o fi după moarte. Ar vrea să aibă copii. Vrea să aibă o femeie pe care s-o iubească, aşa agăţată la prima vedere. Îi e teamă însă ar vrea. Vrea însă i-ar fi teamă. Cine l-a făcut pe om un aşa monstru debil? Cine l-a făcut pe el o personalitate pregnantă şi în acelaşi timp un ratat care caută şi nu găseşte ieşirea. Nici fericirea, nici simţul virtuţii, nici al umorului. Oamenii se supără când le spui că nu-s fericiţi. La dracu... Şi nici măcar n-a fost mereu un ratat. Cât a fost tânăr a trăit frumos. Acum trăieşte tot frumos dar pe o complet altă scală a valorilor din care lipsesc exact obiectele pe care le avea atunci. Într-adevăr... unele lucruri trebuie să se întâmple pentru ca alte lucruri frumoase să se schimbe. Cine le schimbă atât de subtil şi totodată atât de brutal? Că pentru orice lucru care s-ar schimba, va lipsi esenţialul. De fiecare dată altul. Cine îţi dă fericirea ca să îţi ia înapoi esenţialul? Cine vrea să minţi şi să te lauzi că eşti fericit, că încă eşti întreg la minte - că încă ai şi încă poţi? Dracul ăla mare din ceruri... Niciodată nu o să ai nimic. Doar tu pe tine. Tu eşti singurul tău instructor şi prieten. Eşti un dumnezeu şi un drac. Labirintul cel mai mare cu care trebuie să te confrunţi. Ieşirea cea mare e bucuria pe care o poţi vedea cu ochii tăi în tine şi în ochii altora. O bucurie cu atât mai mare cu cât ai fost supărat mai rău. E singura Ieşire->->. Pentru că toţi refuzăm să credem, însă ca formă suntem doar animale iar în maşinăria vieţii, suntem morţi.
Mortule! Amantele tale sunt o disoluţie.. şi când te gândeşti să le strigi cu căldură aşteptând un zâmbet călduros; îţi răspund cu răcoare şi acid. Adria... Colaa... Fantaaa... Shokataa... Mirindaaa... Oranginaa... Asta e tot ce mai ai bun, înstăritule! Timpul curge ca o plasă pe lângă tine şi speri că la fiecare onduleu risipit de vânt va apărea o păsărică, căreia să-i şopteşti. Crezi că fiind veşnic aici, ai o importanţă specială? Dacă toţi se perindă şi de fiecare dată vezi alte feţe şi alte feţe... dacă ai văzut un milion de oameni diferiţi şi tu eşti singurul care a rămas mereu în locul ăsta, zi după zi, i-ai văzut pe toţi şi nu cunoşti pe niciunul, te simţi împlinit? N-ai niciun beneficiu. Dai de fiecare dată aceiaşi bani vânzătoarelor. Băutura are acelaşi preţ. Nici un cent în minus. Eşti mereu la locul tău şi bei suc, însă nu aparţii acestui loc. Eşti tratat la fel ca un străin. Cei care au ce le trebuie sunt stăpâni, cei care au doar ce cred ei, sunt doar clienţi. şi nimeni, nu-şi pune niciodată, aici, întrebarea, ce fel de client? Pentru ei eşti doar simplu ofertant care se mulge de bani. Iar onduleurile nu ascund nimic. Doar pe tine, care îmbătrâneşti. şi singurul onduleu pe care trebuie să-l ai în vedere e în pletele lor aranjate, parfumate, coafate şi a vânzătorilor tinerei care-şi dau cu gel. Iar păsărelele nu sunt ascunse ci se agită zgomotos în stoluri, ciopoare şi cârduri. Că de-asta-s păsărele, să zburde şi să cumpere, nu să le şopteşti pentru că toate sunt zgomotoase! În spatele scenei e un păsăroi care supraveghează tot şi în sinea lui rânjeşte, pentru că el poartă cămăşi cu garofiţe şi chiloţi de mătase şi pluş, pe când ele se dau de ceasul morţii aici, pentru că toţi ne uităm cu ambii ochi şi toţi vedem doar din cioc în boc. Iar tu nu eşti nimic în ochii nimănui. ştii cât însemni tu pentru familia de colo, pentru băieţelul acela, pentru vânzătoarea aia blondă? Un căcat bolnav care pâncuie. Un bărbat mai serios bea măcar bere. şi n-am specificat niciodată ce bărbat eşti tu, ce tată eşti tu... Mereu ai fost geniu coa3, de fiecare dată ai fi putut scoate în viaţa ta, tot ce ţi-ai fi dorit. Păcat că puţinele minţi geniale sunt inundate cu sânge de nebuni. De la curvar la popă, orice e mai bine decât să fii un om ca tine. Bun şi nebun. Nu trăieşti să suferi din bunătate, fiind blajin cu dracu şi înţepat cu cei care nu pot să-nţepe. Ne tragem din arici; avem cumva ţepi pe mădulare? Nu contează că eşti satisfăcut profesional, şi ai bani cât să trăieşti ca un câine decent. Tot câine eşti. Pentru că atunci când îţi întorci sentimentele cu curu-n sus, dai tot ce ai şi nu te aştepţi la altceva decât să-ţi arate curul. Şi e mare diferenţă între un cur pufos dar nearătat şi un poponeţ pe care-l scormoneşti pentru acelaşi rahat toată tinereţea. Dacă o persoană s-a născut frumoasă, va străluci mereu pentru că va şti să reflecte lumina în necazurile celorlalţi. Tu eşti necăjit acum coa’ dar te-ai născut un om frumos şi nimeni nu îţi va lua averea asta. De ce nu găseşti un om urât care să te strălucească şi pe tine. De ce îţi laşi fetiţa să se urâţească şi mai rău? Ea ştie despre tine ceea ce vrea mă-sa să ştie. Ar trebui să te doară că ea nu te cunoaşte cum eşti şi ştie doar cum n-ai fost niciodată. Şi ştii care e singurul noroc al ei? Că a avut o mamă aşa cum trebuie. Tu ai fost un soţ aşa cum ai crezut că trebuie. Vezi, ea a fost cum trebuie pentru alţii; tu ai fost doar pentru tine, încă de-atunci. Asta este diferenţa imensă între tine şi ea. Tu ai creat o prăpastie complet goală pe care nu o mai poţi umple niciodată. În zona materială umpli vidul doar când are un volum. Vidul creat de tine n-are nici măcar formă. Şi acum, după 10 ani, când te uiţi la cele două pietre tari, mai poţi tu, Terra Rosa, să-i reproşezi humei că a fost o femeie josnică, nebună, mofturoasă, pricinoasă, infidelă sau prea răsfăţată? Nu. Toţi o văd ca pe o femeie obişnuită. Simplă mamă. Până şi tu. Acum vezi că restul sunt mai rele şi pe unde mergi întâlneşti numai rele. Dar ştii să vezi la alţii ceea ce ţi-ar fi plăcut ţie şi poate tânjeşti. De ce? E diferenţă între cea care a fost ta şi ele sau între tine şi alţii?
Uneori trebuie să dai un mare credit şi femeilor. Încrederea e un lucru bizar, pe care eşti nevoit să îl arunci când şi când. E adevărat că majoritatea sunt impotente când vine vorba de lucruri mari. Preferi să ai încredere în dracu decât într-o femeie pentru că ştii că el face un rău teribil însă la care te aştepţi. În femeie îţi pui speranţa că acel rău nu se va întâmpla niciodată, iar când se întâmplă, nu ştii să-l măsori. Aşa sunt ele făcute, majoritatea. Să greşească mai mult, mai des şi mai rău. Însă tu greşeşti mai mult în alte aspecte minuţioase ale vieţii pentru că eşti mai căpcăun. Ai zice că totul se rezolvă dacă le excluzi din a participa la lucruri însemnate. Dar pe Pământ, ce este cu adevărat însemnat? Ele trebuie să aibă drepturi la tot. Pentru că sunt suflete, la fel ca ale noastre. Suflete mai interesante. Uneori e greşit să particularizezi, alteori e ciudat să tratezi indivizii într-un mod general. Este dopul de plută ca orice lemn? Arde la fel. Însă suferă la fel? Lemnul nu suferă. Femeilor le place să plângă pentru ce distrug decât să tânjească după ceea ce nu ştiu. Tu ai vrut mereu să le faci toate bune şi să le păstrezi bune. De-asta ştii să faci doar puţine. Vom muri noi, peste câtva timp ca bărbaţi care au făcut puţine iar ele vor muri ca femei care au distrus multe? Dacă lumea ar fi împărţită în pulărăi şi pizdoline, atunci da. Dar momentan se numeşte lume de oameni, ”ocean de suflete”. Funcţionăm cu aceleaşi enzime care ne fac atât de nebuni şi de frumoşi. Ne hrănim cu soluţii chimice care ne fac imprevizibili. Funcţionăm cu tristeţea care ne unge rotiţele. Şi cu cât sunt mai unse cu atât sunt mai rapide şi distrug mai multe în mişcarea lor. Cu cât suntem mai trişti, ne deşteptăm. Cu cât ne chinuim mai mult învăţăm să iubim aşa cum trebuie, şi pe noi înşine şi pe ceilalţi; şi prindem fler în a şti cât să sacrificăm pentru fiecare: o păsărică inopinată, un copil, o viaţă mai bună. Se gândea el... aţintind cu privirea o tânără domniţă, inocentă, care se uita să cumpere căciuli. Într–adevăr, cu cât vorbeşti mai mult, cu atât gândeşti în cuvinte mari, care te fac un înţelept impotent. Cu cât gândeşti mai rar, cu atât cuvintele mari nu mai sunt clişee ieftine ci devin sentimentul pe care vrei să îl spui. Cu cât eşti mai trist, nici nu vorbeşti mult, nici nu gândeşti rar. Ne dezvoltăm în singurătate. Fiecare om are momentele lui de intimitate; şi doar ale lui... în care atunci devine aşa cum îl vedem cu toţii acum. El caută singurătatea pentru că e un egoist. E doar a lui. Femeia, de la căciuli trecu la lenjerie intimă... şi îi pierdu urma. Ea e a tuturor şi a nimănui... şi el e comoara tuturor şi prietenul nimănui. E un om sau o altfel de femeie. Într-un anume context nu prea mai contează. Are aceleaşi utilităţi pentru societate.
Îl mai cheamă colegele de muncă la câte un suc. E invitaţia generică pentru a face pe oricine să simtă o companie de răcoritoare şi să piardă oboseala de peste zi. Nu te invită nimeni aşa de flori de prun. Nu pe el, cu precădere. Le spunea tuturor cunoscuţilor care îl vedeau cu diverse muncitoare, cu cinism: “Vor pulă şi nu ştiu cum să o ceară”. şi e sătul de atâta suc, zilnic, încât simte că îi iese pe nas. Cum dracu să ieşi la suc fără să poţi să bei suc? Mereu găseşte o scuză poleită cu foi de dafin. Are treabă, are ceva de lucru, îl vizitează nişte prieteni. Şi de fiecare dată când se minte, se simte… că nu minte pe nimeni altcineva, doar pe el. Fiecare e la casa lui, ca şi el. Nu îl vizitează nimeni. Şi stă şi se plictiseşte, în cameră, la televizor, în faţa căruia strâmbă din obraz ca un sictir general pentru umanitate şi exhibiţionism penibil. Şi poate în sinea lui tânjeşte. Ar fi ieşit la suc. Chiar dacă nu bea, lua o prăjitură, însă s-a obişnuit să refuze ca prim reflex, fără a-şi întreba simţămintele viitoare, fără a şti că în realitate e un om dificil. Fără a şti că atunci când se închide în sine nu se poate răzbuna pe nimeni, nici măcar pe propria situaţia de a se fi născut într-o specie de rataţi, pe scara evoluţiei. şi încă se gândea la diverse muncitoare. Multe erau singure, dar toate erau ciurucuri. Timpul e ca un val care cerne ce e decent printre oameni şi mai rămân căzăturile, urâţii, divorţaţii, psihopaţii. şi ura când orice femeie versată la vorbe, cu replici exersate îndelung până la perfecţionare, îl privea sclipitor şi îl făcea. Îl termina din două vorbe. şi de fiecare dată credea că o întâlneşte pe Ileana Cosinzeana. Asta până când ieşeau şi vedea cum o trag toţi golanii de mânecă: "Fă nenorocito, mai mă cunoşti cine sunt? Cine e hăndrălăul cu care umbli?"; şi urmau discuţii tensionate. şi ce îl necăjea e că toate cuplurile fericite, dar şi muncitoarele golănite la viaţa lor cât şi el vor muri la fel. Nu e nicio pedeapsă mai mare pentru oamenii fericiţi decât discursul funerar. Vedea cum toţi colegii lui, tineri, pricepuţi meseriaşi mureau de ciroză, de băutură, se îmbolnăveau subit. Într-o zi va urma şi el. Fie la pensie, fie peste câţiva ani... dar mai trebuia să aranjeze două lucruri. Ce femei regulează până atunci şi ce o să lase bun în urma lui pentru "posternitate". Istoria nu păstrează ce-ai greşit. Numai ce ai dus la bun sfârşit şi încă dăinuieşte.
El ştia că nu aparţine istoriei. Vremurile îl vor uita. Nu ştie care ani au fost cei mai frumoşi din viaţa lui dar au fost foarte mulţi şi foarte palpitanţi. Cuvântul distracţie nu mai poate fi asimilat de natura lui. Singura bucurie e atunci când ia salariul pentru că ştie că mai trăieşte încă o lună. Că va mai face 2 grătare, o iarbă verde şi va vizita o dată, după posibilităţi, câte o damă de companie. Le căuta pe cele mai ieftine. Niciuna nu-l făcuse să vină şi a doua oară la ea. Grăbite, mahalagioaice şi împrăştiate. Nu se putea gândi la ele ca la creaturile domnului. Însă nici nu vroia ceva mai confortabil. Astfel de experienţe îi mai dădeau adrenalină. A trecut de perioada romantismului, în care se merita să lupţi pentru dragoste. Acum are nevoie doar de obiecte care să-i prelungească viaţa şi pioni care să i-o facă mai lejeră. Persoane cât mai jalnice şi neserioase în care să nu mai investească încredere. şi desigur, să stea şi să mediteze. Să stea să nu facă nimic, doar să bea două ore dintr-un suc, apoi să cumpere altul. Unor oameni le place să stea complet degeaba. Pentru el era o prioritate şi nu o plăcere. Mi-era sete, am trecut un pic; mai mă odihnesc; uite am mai ieşit şi eu... Scuze care să nu te scuze pentru ceea ce nu eşti. Oricum, de unul singur nu intri în istorie. Nu ca inginer proiectant de duzină. Nu în România.
A lăsat mall-ul în urmă ca pe o proiecţie de-a lui. Trece pe lângă el o fată ciolănoasă cu fustă mini. Într-o clipă a văzut la faţa ei tot ce trebuie văzut. Nu vrea mai mult. Urcă scările la metrou şi se lasă mai în urma ei. Să se intercaleze oameni şi să se întretaie cu ei, visător. Mereu se jenează când ştie că se uită persoane la el, cum îşi potriveşte privirile indecente pe una şi se zgâieşte la ea. Preferă să trăiască total transparent şi să apară tuturor total dezinteresat de tot ce mişcă în jurul lui. Sucul rece, agitaţia din mall, o zi de plictiseală la serviciu. Le revede pe toate şi nu poate ieşi din starea de amorţeală în care ar vrea doar să se arunce în pat şi să nu-l mai mişte nimeni. Nici măcar o gagică, oricât de ispititoare. După o vârstă, vrei să nu mai vrei; doar să ai şi să te bucuri de ce ai. Nimeni nu vrea să moară pentru că îi e frică să ajungă în iad. şi nici în rai nu vrea. Acolo nu mai ai discoteci, nu depravare, nu dans, distracţie dionisiacă, care e singura care s-a înrădăcinat ca rudă a cuvântului distracţie. Altceva nu percepe. Degeaba eşti sfânt şi nu te distrezi aici că nici acolo n-o să te distrezi. Iar unii oameni sunt mai bâţoşi. Preferă să se lupte cu dracii prin iad. Să le dea în freză şi să încaseze înapoi, decât să stea un infinit de ani în pajişti cu verdeaţă, ca un păsăroi cu onduleu, înconjurat de muceniţe, care la fiecare adiere de vânt să-i şoptească cuvinte dulci dar să dea vioi din deget: ”nah..nah..nah. nu e voieee. Mai puneţi pofta-n cui! Îîînnn cui.” Aşa că-şi pune în cui posibilitatea de a muri şi începe să inhaleze viaţă. şi îl arde pe piept viaţa lui şi o urăşte. Însă e tot ce are.
Chilling around, having fun... Începuseră să-i placă chestiile englezeşti. Poate că şi-i imagina pe englezi ca nişte oameni cu viaţă fericită. Cu păr pe burtica rotundă pe care se bat toată ziua, cu tabieturi; beau bere ca flămânzii şi fac grătare ca porcii. Suporteri, huligani... Au femei, majoritatea înalte, slabe şi sterpe la prima vedere, poate prea înalte şi cu o sexualitate prea găocită pentru falusurile lor mici de băutori de bere, despre care nici nu poţi afirma dacă sunt potrivite sau total nepotrivite. Avea o imagine de perspectivă a lui. Nu o împărtăşise nimănui pentru că doar el o simţea. Îl îmboldea din când în când o criză de răutate care bătea spre români. Îl scârbeau, îl scârbeau şi îl scârbeau. Fiecare în felul lui... I-ar fi luat capul şi l-ar fi descreierat, apoi l-ar fi pisat cu un bidon de apă plin. I-ar fi băgat la puşcărie şi i-ar fi maltratat, le-ar fi dat 100 de palme fiecăruia în fiecare zi: "Na, să mai cumpăraţi electrocasnice! Na! Să vă mai futeţi! Să mai jucaţi la loto! Să mai vă lingeţi prin cluburi! Să mai fiţi cocalari! Să mai vă duceţi la meci la Steaua!" Tot ce făcea restul lumii nu era bine. Tot ce făcea el, era obişnuit atunci, dar niciodată nu era bine în momentul imediat de timp. Poate că îşi pierduse minţile. Mintea unui om care gândea frumos se topeşte în ecoul urât al propriei frumuseţi. Gânduri şi oameni se roteau în capul lui ca o cireadă circulară de 14 spiriduşi nebuni şi pe fiecare zi din nebuneala de două săptămâni, cât îl ţinea starea, consuma câte un spiriduş. Îl mânca cu fulgi, rupea din el. şi toţi gărgăunii aceştia dispăreau uneori ca un nor pufos suflat de vânt, într-o gloată de spiriduşi nebuni care-şi fâlfâiau aripile. De fapt, nu erau spiriduşi. Erau îngeri decadenţi care-l masturbau, ridicându-l la cer. Îngerii care îl părăseau, ori de bună voie, ori sugrumaţi cu dinţii. Lucra dibaci cu fiare, cu instalaţii, proiecta... Ar prefera să vorbească cu instalaţii ca un necuvântător, să facă sex cu ţevi, să trăiască veşnic fără o istorie, să ducă în spate infrastructura lumii. Prin blocuri vechi, prin subsoluri cu şobolani, pe sub pământ şi pe sub ocean. Uneori îi era frică că îl blamează pe Dumnezeu şi va fi pedepsit pentru necugetarea lui. Nu poţi să îţi urăşti viaţa fără să o pierzi şi dacă nu o pierzi propriu-zis, oricum e ca şi pierdută. Alteori prefera să creadă că are o doză de nebunie şi atât. Orice om o ia razna după o vârstă, după ce simţi că nu mai ai nimic. Clocotind de furia că e posibil să fi înnebunit, se eschiva şi ţipa la muncitori că sunt nişte incompetenţi. Îl frustra când îi vedea fericiţi în prostia lor, în activităţile lor penibile, în părerea lor stupidă despre femei şi ţac-pacul simplu pe care îl poţi face cu o femeie. Îl enervau muncitoarele cum îşi bârfeau bărbaţii şi îşi lăudau leprele de copii, savurând o cafea toate, cu lăptăria atârnând pe masă, “ţapene”, rodate de motorină şi de curent. Nu putea pricepe cum să alegi să fii fericit în prostie. Bine... e un ideal poate să fii prost, dar să nu fii om simplu, din topor. Ori dacă eşti, să fii doar pentru tine singur sau măcar de te-ai preface că nu-ţi pasă. şi aşa se înfuria din nimic şi lega gânduri care săreau unul din altul fără un liant cognitiv... şi ca de fiecare dată, urma o seară liniştită şi pitorească. Furia se stinge cu suc. şi lumea din mall avea cu totul alt aer faţă de lumea de la serviciu. şi „şuncoşii” care îşi cumpărau cămăşi de 200 de lei şi le probau pe toate feţele, gelaţii în păr, cât şi femeile parcă erau altfel şi nu ştia cum îi place mai mult. În mall se simţea depăşit de maşinăria economică a vieţii, la serviciu era nervos pe toţi că erau simpli şi stupizi. Stupizi erau cu siguranţă şi în mall, doar că erau poleiţi cu "aurul" condiţionat. Se uita la nişte fete care intrau pe colo, pe colo, vesele, discutând despre examene şi despre iubiţi. Poate că erau de la ASE sau cine ştie... şi cum se uita la ele, tot mai tare îi era dor de fetiţa lui. Oare ea ce o fi discutând cu prietenele ei de la şcoală. Oare o fi începând şi ea să tragă cu ochiul după băieţi? şi o perdea de lacrimi i-a învăluit ochii, uscată repede de aerul recirculat din incintă.
şi ne aflăm în ziua de astăzi, plecând din mall, ameţit de atâta vânzoleală. Îl rodea foamea din interior. Merge cu RATB-ul într-o plimbare, plutind în derivă pe străzi...

"Străduţe dulci de Bucureşti...
Doar... ... le găseşti".

Fredona, admira, i se părea că trăieşte frumos. La o staţie s-a urcat o femeie ciudată îmbrăcată sumar cu chestii albe. I se părea bună, cum era îmbrăcată. Dar era sigur că era o prostituată, ba chiar mai mult ca sigur. Îl râcâia ca o nebunie senină, să stea de vorbă cu ea într-un fel sau altul. Avea un păr alb... ca o coală de hârtie şi se vedeau urme de păr negru la rădăcină. Îl îmboldea un surplus de adrenalină, cu toate că îi era ruşine. Când era copil, îi plăceau golănelile. Odată era un student tupeist şi din topor. Ca om matur, căsătorit de atâţia ani, simte că nu îi stă bine să intre în vorbă din senin cu cineva fără o treabă anume. Pare patetic şi îi este şi ruşine. Se simte alienat de situaţiile astea. Dar nebunia e mai presus. Diavolii sunt mai presus. Te împing înainte şi înainte. "Du-te Dică, du-te şi dă gol!" Se fofilează, se duce până în faţă să se poată preface că se uită să nu fi pierdut ceva. Apoi să aibă ocazia să vină din faţa ei când o va întreba ceva. ştia că e paraşută. Din 10 formulări diferite pe care le-ar fi avut, a ales una şi fix când a deschis gura, un jăratic de ruşine şi penibilitate l-a lovit complet. "Bună ziua, vroiam să vă întreb, prestaţi cumva sau nu sunteţi genul?". Fata se uită la el nedumerită şi cu o figură uimită şi neaşteptat de zâmbitoare îi răspunde: "poftim, mai repetaţi că nu înţeleg la ce vă referiţi". "Mă scuzaţi, credeam că e o cunoştinţă!". S-a dus înapoi la locul lui şi zeci de gânduri de frustrare îi veneau în cap. "Să mă sugă... n-aş mai repeta nici să mor tâmpenia. şi felul naiv şi neînţelegător în care s-a uitat la mine, ca şi cum scopul meu a fost total pe lângă. S-a uitat la mine ca la un domn normal, care vroia să întrebe ceva anume. şi eu, cât de imbecil. Cum să nu-i vorbesc cu tu? Cum dracu să fii atât de idiot să întrebi o femeie dacă prestează? Ce să presteze? Pff...". Stătea uitându-se pe geam, cu capul în altă parte, bufnindu-l crize de râs, de unul singur. După două minute alături de ea se aşează un bărbat urât şi aparent bădărănos, care începe să se lege de ea: "Nu ţi-e frig aşa?". "E un pic, răcoare..." "Ia zi-mi, cum ai frigiderul azi, e gol?" "Dacă vă oferiţi să mi-l umpleţi...". Îl enervau dumiţele astea ieftine şi proaste din cărţile de anticariat, cu frigiderul, cu basca, cu căpşunile, bune de agăţat chelneriţe leftere. Îl deranjase teribil. Precum cocalarii care simt femeile emotive şi cu capul în pământ şi se leagă de ele pe stradă sau prin metrou, aşa sunt şi vagaboandele. Au un al şaselea simţ, precum potăile. Poţi să fii frumos şi sexabil, cât doi, şi tipele deşi te-ar vrea, te miros că eşti fake şi retardaţii au câştig de cauză. şi faţă de când era student, acum îşi simţea un caracter sălbăticit şi ramolit. El se ruşinează de cât de penibil e să agasezi persoane necunoscute, fie femei, fie bărbaţi. Iar acel bărbat nu are doar calitatea că nu se ruşinează, ceea ce ar fi creat o diferenţă de 2 ori mai mare între caracterele lor; ba mai mult se uită la persoanele din jur ca la nişte monezi care îi aparţin cu totul, care îl duc într-un automat cu stări finite, în care le stăpâneşte pe fiecare dintre ele. şi dincolo de acele stări îşi permite să ia la mişto ceea ce el nu şi-ar permite să abordeze nici în mod normal. Aşadar diferenţa dintre ei nu e nici măcar comparativă. Caracterele sunt total incompatibile. Însă astăzi ar dori să fie omul acela şi ar merge pe străzi ca un sultan, cu mâinile îndesate în buzunare, ascunzând erecţia şi cu nasul pe sus, cu o faţă de 3 ori mai urâtă dar plină de aroganţă. Student cu studente era ceva uşor. Bărbat cu femei i se pare de netrecut şi nu ştie dacă o să aibă timp să-şi antreneze caracterul. Simte că i-a trecut vremea golănelilor.
Cluburi peste cluburi, sex-shpuri, net.cafe-uri, mall-uri. Aşa e acum. Încearcă să se integreze. Îşi aduce aminte de prima dată când a fost la femei. Avea 16 ani. S-a dus cu un amic căruia îi promisese că-i face teza la matematică. şi-au fixat ora de întâlnire. A plecat de acasă şmecher şi surescitat, până când intră în cameră şi vede tipa pe marginea patului. şi amicul lui, un ghindoc, jumătate din înălţimea lor, vine şi îi bagă mâna pe sub fustă direct. "Vroiam să văd dacă are lenjerie." Imaginea aceea sfida totul. Tot ce văzuse el prin cărţi, prin filme, cum se procedează cu femeia, într-un mod atât de romantic şi îşi imagina că şi acum ar fi trebuit să facă asta. Se dezbracă de pantaloni repede, nu mai găsea catarama, se înroşise la faţă şi din tot entuziasmul de Mr. Fucker pe care îl avea înainte, acum era un om terminat şi ruşinat. Au stat pe marginea patului amândoi o jumătate de oră până când vine amicul şi îi întreabă cum a fost. şi când aude momentele de penibilitate în care au stat atât, vine şi îi trage ei două palme: "Cum ai îndrăznit? Tu ştii cine e ăsta? Ăsta e cel mai greeeu 'preten' al meu... Mişcă-te imediat şi rezolvă-l!" De atunci se considera ca nimeni altul. Se credea meşter la femei, le spunea amicilor: "Când ai două, n-ai niciuna. Când ai trei, abia ai una" deşi ştia că prima lui experienţă şi singura cu o fată a fost o eroare imensă însă l-a format pentru tot restul de relaţii avute până şi-a găsit aleasa inimii, care l-a dezamăgit. şi ea nu a făcut nimic rău ci el a iubit-o cum nu trebuia de mult şi vroia să fie aşa cum vedea el cărţile desenate şi poveştile romanticilor nebuni.
Alimentare unde se vând prezervative. Aşa e acum. Înainte, îşi aducea aminte că prezervative găseai doar la anumite farmacii, foarte rar. Avea 15 ani şi nu vrea să se gândească la târşea ce-o avea în cur când a intrat să cumpere şi vindea o farmacistă, cam pe la 40 de ani, foarte serioasă. Simţea că intră în pământ de ruşine. El, un pici de 15 ani... şi când se lăuda pe la şcoală, colegilor. "O.oo, mă, ai aşa ceva; de unde plm le-ai făcut rost? Băă, fii atent ce are ăsta!" Acum şi atunci... Copil şi Adult. Era altfel. Un alt Bucureşti. În care trăiai cu impresia că fetele aşteptau să spui ceva. Orice prostie, numai să le bagi în seamă... şi pe de-o parte, era aşa. Acum are impresia că e o lume handicapată, "făcută din labă". O mare de inapţi stupizi în care ne scufundăm încetul cu încetul. Grupuri de cocalari care îţi iau aerul din plămâni, feţele oamenilor, zdrobite, care se prefac aglomerate. Oameni care în relaţiile lor intime fac un borş dar se înţeleg, însă în relaţiile inter-umane sunt cum nu trebuie. Astăzi e ziua în care ajungi să te gândeşti, cum dracu...
A venit Paştele. A trăit o perioadă grea. I s-a făcut rău. A stat prin spital câteva săptămâni. I-au dispărut complet gândurile despre fete; a sta ore în şir, linciurind suc cu paiul. Ba mai mult decât nevoile sexuale, îl mistuia dependenţa de cola. "Getting old, my friend!". Într-o dimineaţă, s-a trezit cu fosta soţie şi cu fetiţa. Amândouă stăteau pe pat lângă el şi plângeau. I-au adus mâncare bună, gătită, o sticlă de suc, nişte bomboane. Deşi în spital, pentru el a fost una din clipele cele mai fericite din ultimii 2 ani. Fosta soţie i-a promis că o să aibă grijă de el, că o să-i facă mâncare, ordine prin casă şi pe afară. Eventual să se mute din nou, împreună. După cât de impresionată a rămas de ordinea pe care o menţinuse în casă, atât de tare l-a certat de mizeria din curte, de ciulinii şi bălăriile în care te mâncau şerpii. "Nu puteai să cureţi şi pe-afară? Stai să râdă lumea de tine? Am băgat un om şi ţi-a făcut curat." Lumea era singura de care nu-i mai păsa. Se vedea doar el şi ce ţine de el, ca într-o oglindă. Fără lume. Lumea lui era în mall. În capul lui. Nu ştia ce să răspundă, ce să zică. Se simţea atât de fericit. Doar că era plin de umilinţă şi pedeapsă. De ce oamenii se regrupează abia când cazi la pat? De ce sunt atât de căpcăuni şi refuză să-şi relaxeze relaţiile, ca să se simtă fericiţi şi liniştiţi? Trebuie mereu să se implice sentimentele extreme. Viaţă, moarte, boală. O vroia ca iubita frumoasă a unui om de succes. Nu milostiva unui om care s-a întâmplat să se îmbolnăvească temporar. A preferat să schimbe vorba şi doar să se gândească cum stăteau lucrurile. Casa lui era într-un fel înfăţişarea lui. O persoană plină de ciulini şi de ţepi şi frumoasă în interiorul ei. Prea frumoasă pentru lumea aceasta. Acum este schimbat de mediu, după tiparul celorlalţi. Un inginer ca orice inginer. şi soţia l-a ajutat să-şi înfrumuseţeze casa prin afară. Simţea că e timpul să redevină un om prezentabil. Îşi dădea seama că nu mai semăna cu ambientul lui, oricum. Acum era urâţit de boală şi plănuia să vandalizeze casa şi mobila, apoi să o vândă, ca să nu mai existe un pact între ei. Apoi peste toată umilinţa pe care o simţea, trebuie să se gândească dacă vrea să stea cu fata lui. Ar fi frumos, dar probabil că nu... Odată devenit omul nimănui, e mai bine să rămâi vagabond, toată viaţa.

emoţie în ecou

2010-06-08T18:13:00.002Z

Cerul şterge cu mâna lui, geamul. Ţânţari şi muşte se derulează prin faţa ochilor săi, se lovesc şi rămân în urmă. Soarele este arzător şi căldura razelor care-i intră, uscate, pe nas, miros, ard şi se topesc în plămânii lui. Scrumul miroase a frică. E deprimat că a lăsat în urmă tot ce-a iubit. Poate că firea lui urâtă nu le-a iubit aşa cum ar fi meritat însă ele l-au iubit chiar dacă n-au vrut sau n-au ştiut să-i arate niciodată. S-au temut. Poate că sinceritatea aerului său le-a pârjolit euforia iar funinginea rămasă le mirosea şi lor a frică în acelaşi mod. E pentru prima dată când le-a înţeles şi acum îi pare rău. Şi îi pare de zece ori mai rău pentru că acum e el, singur. Ele sunt doar simple forme pe când el există. Propria peroană nu îi este suficientă. Simte cum îl închide, cum îl sufocă. I se face frică. Acum nu mai era un bărbat adevărat dar nu mai era nici imaginea prinţesei frustrărilor lui. Fără el nimic nu va mai exista pentru că nu va mai cunoaşte. Acum el era tot ce mai rămăsese important. Şi desigur, regretul. Până acum ele erau imaginea animată a poeziilor ce-i fredonau cursul vieţii. Animaţii parfumate şi aromate. Singur, era natura moartă care le contempla. Ele erau vii. Acum el e viu şi o lume searbădă ce sta pe băncuţe, uitându-se pe geam. Fiecare îşi miroase în felul lui, frica propriilor frustrări. Nu e singurul şi poate că nici cel mai profund şi cu siguranţă nu cel mai interesant. Îşi aminteşte din nou de ele şi din nou le duce dorul. Cine sunt ele? Toate lucrurile amuzante care se întâmplă pentru prima oară: primul pas, primul sărut, primul examen, prima vizită la stomatolog, prima idilă. Toate lucrurile au valoare când se întâmplă prima dată. După aceea obişnuinţa aruncă în ele cu noroi, devin umane şi raţionale. Sufletul lui ţintea mereu cel mai înalt punct unde se simţea unic. Acolo, sus, în mentalitatea lui, atârna pe un fir de aţă toată greutatea acestei lumi, pe care însă nu o ridica el, ci o simţea. Şi când o simţi e de două ori mai grea. Iar în punctul acela înalt nimic nu era raţional. Tot ceea ce făcea era indiferent, ciudat şi rupt din tipare. Acum, aţa aceea s-a rupt şi deodată a pierdut toată povara care atârna, de două ori mai grea. Se simte uşurat şi eliberat de toate, însă e singur. Acum nu mai e febleţea lor ci e „restul lumii”. Restul e trecător. Poate că aşa e mai bine. Şi pentru el şi pentru ele. Greşeau, sperând că vor câştiga eternitatea într-un străin. Oamenii fără sfârşit devin bestii. Cu cât îmbătrânesc devin parşivi şi iscoditori. Cu cât sunt mai dezinteresaţi, cu atât iubesc mai puţin. Cu cât încep să se intereseze mai mult, devin preocupaţi şi dovedesc că iubesc şi mai puţin. Şi de fapt, nici nu ştia dacă oamenii aceia ce lâncezesc pe băncuţe sunt în stare să iubească mai mult ca el. Era într-un tren obişnuit pe şine paralele. La fel de paralelă era şi interacţiunea lui cu înlăturarea lucrurilor care se petrec pentru prima oară.
Nu e trenul lui, nu e trenul viitorului lui. E doar mecanismul cu care călătoreşte azi, omul materialist. Undeva în depărtare lătrau nişte câini, o cireadă de vaci ce se îngrămădeau să bea apă. Se îmbulzeau, dădeau cu cornul. Nişte copii culegeau maci de pe marginea şinelor. Toţi suntem oameni dar fiecare jucăm înntr-o altă ligă. Oamenii aceia şi-au găsit-o pe-a lor, în care să evolueze. Cel puţin provizoriu: până vor retrograda sau din contră, vor promova cu trâmbiţe şi tobe. El încă nu şi-a găsit liga. Deşi e foarte sus pe o scară ireală, nimeni nu ştie. E la fel de retardat ca ea de colo, ca el, ca cel de lângă verandă. Şi de data aceasta e convins că în ochii lor era „ceva”, pe când în ochii mulţimii nu e nimic. Însă ele se petrec doar pentru prima dată. Nimicul e în jurul tău şi-ţi ia aerul.

Cu două bănci mai în faţă stătea cu faţa la el o fată interesantă. Avea o tandreţe aparte deşi nu părea tocmai o divă. Îi plăcea să doarmă mult. Se trezea în fiecare zi la unu. Nu bea, nu fuma, dar viaţa ei se măsura în golănii. De departe părea firavă, iar acum ochelarii fumurii care-i acopereau misterul privirii o făceau şi mai firavă. Casantă. Cu ochelari se crede mai interesantă. Poate vedea lumea mai bine, cu mai mult simţ critic şi cu mai multă toleranţă. Nici pentru ea, nu este trenul viitorului. E doar lucru mecanic util supra lucru mecanic consumat. Lucrurile notabile în viaţă nu apar prin frecare ci prin frecuş. Acesta îi producea stres zi de zi însă era măcar interesant. Dacă un lucru stresant nu poate fi măcar interesant, atunci e incompatibil cu lumea ei. Învăţase să se plângă de facultate, de griji, de prieteni, de familie însă toate, în aspectul lor multicolor erau interesante deoarece îi dădeau creativitate. Îi suflau în păr dorinţa de a trece peste şi a se elibera. Aici era diferenţa cheie faţă de celălalt călător. El era eliberat, măcar pentru o călătorie. Ea doar speră că va veni un moment când se va elibera.

Se uita la această fată cu interes dar deodată figura ei se întoarce spre el. Îl privea cu veselie pe chip. Nu se vedea nimic dincolo de ochelari. Era o bunăvoinţă senzuală. Zâmbea cu fericire. El rămăsese ţintuit şi fermecat. Îi privea buzele rotunde şi delicate. Parcă şi părul strălucea acum, când zâmbea. Toată faţa părea că îi străluceşte. Ar fi vrut să fie lângă ea şi să o ţină în braţe, să se joace cu tot zâmbetul ei delicat într-un fel cât se poate de lipsit de erotism. Ar fi prima dată când s-ar juca cu zâmbetul cuiva în voie. Cu o figură atât de drăgălaşă care îl privea fix, nemişcată. Ar fi vrut ca acel moment să dureze o eternitate. Acesta e unul dintre multele momente în care el speră să-şi găsească eternitatea într-o străină. Şi altele au sperat la fel, în el, străinul. Ar fi vrut să fie cu 2 bănci mai încolo, lângă ea, şi să o privească. Ar fi vrut să-i razeme privirea. Să fie el declanşatorul paradisului înconjurător văzut din tren. Prin ochii ei. Doar cu acel zâmbet. Ar vrea ca ea să cunoască toate aceste gânduri atât de curate ale lui. „Doar dacă ar şti... Doamne, dacă chiar ţii la sinceritatea lucrurilor pe pământ, dă-i un semn! Dacă nu sunt suficient de calificat pentru a îndrăzni să îţi cer un favor, atunci oferă-mi, te rog, un willcard!”

Fata dormea de fapt. Se trezise inopinant. Şi-a zvârlit ochelarii de la ochi cu enervare şi aruncă unei colege de lângă ea o frază plină de draci. Îşi torturează cu pumnii cearcănele. Se întoarce şi spre el dar acum îi arată o uitătură încruntată, dubioasă, lipsită de orice simţ estetic frumos. Era de două mai urâtă, fără ochelari; şi parcă îi cădea de două ori mai grea la suflet. Lucrurile începeau din nou să lege greutatea lumii de nucleul lui. Cu multe aţe, toate adunându-se într-o aţă principală. Fata aceasta atârna chiar de axul central al firului.
În aceste momente o aprecia mai mult. Pentru că aşa era ea, cea reală, tânără, neîmbătrânită dar ciumeată. Era doar o străină oarecare iar acum nu era parşivă.
În somnul de mai devreme nu era ea. Un drac deghizat înntr-un chip senzual, care i-a stors lui cele mai curate sentimente. Oamenii pot fi frumoşi când dorm. Deci pot fi frumoşi şi când te privesc. Cu sau fără ochelari. Aleg, însă, să nu fie. Acum îi trezea gânduri obişnuite, de lehamite, aşa cum stârnea oricine în acel tren. În sinea lui era fericit. Nu mai e un drac. E o simplă fată, lipsită de orice fel de parşivitate. Acum se străduia să dezlege fir cu fir toată povara care se alipiseră între timp de el, de două ori mai grea. Măcar are o preocupare. Să dezlege ceea ce au lipit alţii. Nici măcar prieteni, nici duşmani deşi nu crede că are. Străini în care-şi speră imperativ eternitatea.
Şi totuşi, dacă...
Iar în acest „dacă” dau buzna atât dependenţele trecutului cât şi ceea ce va fi. Ce va face mâine. Luna viitoare. Peste doi ani. Rămâne în aer, un simplu dacă.
Câmpiile erau întinse şi neroditoare. Tractoarele scoteau fum pe undeva prin depărtare. Se gândeşte la şoferi plini de motorină pe mâini. Oameni cu pantaloni peteciţi la şliţ.
Câini care se strecoară pe lângă tractoare şi îi ling pe faţă. Muştele şi ţânţarii tot se mai lovesc, venind spre el şi rămân în urmă. Geamul pare curat. Iar soarele nu-l mai şterge, cu mâna lui.

mai presus de 325CC

2010-05-02T06:14:00.033Z

A trecut de mult şi 1 maiul. Prin geamul deschis al camerei intră un aer înţepător de dimineaţă. Afară sunt frunze care oxigenează precum şi maşini care distrug tot ambientul. Dar mă tot uit în gol... încercând să găsesc ceva atractiv. O faţă drăguţă care să joace ping-pong sau o faţă cunoscută, prietenoasă; vreo veveriţă prin acei copaci... Err. Nu e nimic-nimic nicăieri. Lumea doarme. Nici măcar vârcolacii lui Cristi nu mai bântuie pe-afară.
Bântuie însă prin capul meu. La fel cum dl. Surpăţeanu va scrie o carte doar pentru inginerii profesionişti, eu scriu acest post nu pentru admiratoare, nu pentru prieteni şi în niciun caz pentru 325CC, în care mi-am bânguit hmm... 1 an jumate din viaţă (to continue -> ->). În schimb, îl scriu pentru oameni cu simţ practic şi necizelat; oameni care vor reprezenta viitorul României de mâine.

Unde-or fi băgând toţi somnul ăsta? Şi sunt zile întregi în care oamenii stau sedentari în casă şi se fac că învaţă. Băieţii par că se joacă şi măcar de s-ar juca cu entuziasm... dar îşi ruinează viaţa. Fetele stau şi freacă. Şi măcar de-ar face asta cu entuziam... ar fi ceva de capul lor.
Doar că nimeni nu-şi găseşte rostul în acest Bucureşti. Eşti singur, eşti liber, poţi face ce vrei cu timpul tău. Poţi fi o persoană de succes sau poţi trăi ca leul din Singapore, ca o puşlama.
Viaţa de aici îţi setează limite. Situaţia ta de om fanariot îţi setează limite.. şi tristeţea cea mare e că nici măcar nu ţi se setează ci ţi le impui. Cât mai josnic de-atât poţi trăi?
Ai vrea să faci de toate şi mintea ta estompată te plesneşte cu vătraiul peste bot să fii la fel de "boot" precum ai fost toată viaţa. Te minţi, te bălăcăreşti în idei, întocmai ca o piţipoancă care vrea să deţină 2 pulărăi şi nu ştie pe care să-l aleagă pentru că nu cunoaşte care e mai negru prin interior.
Mă simt întocmai ca o piţipoancă neisterică - confuz, pretenţios şi "cu fiţe în cap". Şi sentimentul misogin creşte din nou. Şi din nou încep să urăsc toată naţia feminină, că a fost făcută total dandoaselea, dar te obişnuieşti cu multe în viaţă... prin urmare si cu ele. Dacă nu te sapă, le profiţi... dacă te relaxează le eviţi... dacă îţi cheltuie banii, le măriţi...

Ohh... am uitat să-nchin o odă simţului meu poetic!

Importanţa ideilor, care niciodată, să fiu sincer, nu mi-au dat bătăi de cap devine şi acum din ce în ce mai puţin semnificativă. Şi cu cât încerci să cauţi mai multă importanţă lucrurilor, vezi că orice ai face, tot acolo ajungi. Acelaşi paradis steril, cu profi, tocilari şi fete căpiate.
POP. POP3 desigur.
Nu ştiu clar ce cale să apuc. O cale blondă, brunetă, tehnologizată, freaky, una de cost minim, una de flux maxim, una cu sandale, una cu păr pe picioare... Cale acolo să fie! O vei urma până îţi va arăta degetul de la mijloc şi va suspina cu ecou. E valea asta laaargă, şi bălteşte prostia. Şi nu în ultimul rând, să nu cumva să neglijez să mă consider un om prost de la ţară.

Jocul de şah se pune pe picioare... Pare că merge dar vrea să mai fie futut în curuleţ ca să se comporte normal. Şi totuşi nu sunt unul dintre românii proşti. "Pana corbului!" - asta e mai la modă. Am observat de curând că celebra "pula calului" a fost înlocuită cu "pana corbului". Pana lui! Deci, să mă exprim mai precis:
Bă, pana corbului! Am încercat să fac un joc de şah. Am reuşit în proporţie de 60-70% să fac un joc de şah. Mi-am castrat creierii să ţin echilibrul unui joc de şah. Deci băi băiete!
Pana corbului! Du-te şi citeşte RFC-uri! Du-te şi te cacă! Du-te şi fă ceva! Dar energia e multă, e disponibilă, dar nu mai ai chef. Te trag leprele din umbre. Te trage ţărâna din care te-ai născut. E fapt real. Cu toată mascarada asta uiţi să-ţi rezervi timp să te caci. Preferi să-l tragi în piept, să-l tocilăreşti, să-l dormi şi să-l...
Te trag flashback-urile. Vezi o foaie şi o semnătură: Ioan Cezar Corâci!
Vezi o namilă albastră cu gâtul lung şi cu frunze de dafin în cap. Te sperii!
Vezi un student morocănos: Spiridelia. Te sperie.
Vezi un alt student morocănos. Asistentul tău de xoxo: Te sperie.
Şi de deasupra tuturor se aude sfatul, îndemnul carierei tăle... fiţi geek băieţii! fiţi geek!

the detachable princess

2010-03-13T19:57:00.000Z

A fost odată ca niciodată un copil tâmpit, dar un băiat modest şi prea bun. “Cea mai onestă persoană pe care am avut ocazia să o cunosc”, dusă de râul de mizerie al acestei lumi.

“Nu o să-i permit niciunei strâmbe de prinţesă jegoasă să-ncerce să-mi ia limba-n gură să mă trezească”.

Ca după o ploaie teribilă în care ştie să iasă curcubeul, pământul se simte iertat dar plouat şi spălăcit. Cel mai mare păcat este că nu îi poate zâmbi niciodată în veştmântul lui cel frumos. Curcubeul nu l-a cunoscut niciodată aşa cum este de fapt - mizerabil, jegos şi frumos. Cea mai mare tristeţe este atunci când eşti iertat şi nu poţi zâmbi, ci stai cu capul în jos, plin de remuşcări şi de vină. Noe a făcut pact cu Dumnezeu iar curcubeul ne va aduce întotdeauna alinarea. Dar ca orice pact bazat şi construit pe modele absurde, evident nu durează. Orice pact e făcut pentru a-şi deservi inutilitatea.
Sărutul curcubeului readuce de fiecare dată frumuseţea pământului. Îl trezeşte. Pentru pământ, el e prinţesa căreia îi soarbe culoarea. Dar de ce atunci când e cea mai mare nevoie de ea, nu apare? Pacturile sunt făcute pentru a nu exista. Nimic nu e etern. Toate dispar ca orice lucru bun care trece repede. Aşa e în lumea asta.
Pământul a învăţat să se descurce şi fără prinţesa lui. E detaşabilă, tocmai pentru că stă inscripţionată într-un pact. Prinţesele sunt făcute pentru a li se sorbi culoarea, nu pentru a face pacturi.
Orice lucru plin de culoare e detaşabil?
Nu. Trebuie renunţat la toate micile lucruri care nu te lasă să fii aşa cum vrei: ticălos şi frumos în felul tău propriu. Always flying to the highest point.
Acel băiat a zburat în văzduh, către nicăieri. A fost cu prinţesa. I-a sorbit culoarea. Dar cele 7 culori nu mai sunt la standardul lui. În mintea lui nu mai e un curcubeu. Valorile apar din nou distorsionate. Nu mai zboară printre curcubee ci e pe pământ şi râcâie. „Acum e penultima târâtură”.

„În pădurea adormită, nu-i nicio prinţesă, e plin de curve.”
Pentru că pădurea e pe pământ. Prinţesa (curcubeul) e nicăieri.

alt început, altă moarte

2010-02-20T22:47:00.010Z

M-am învățat ca să creez
Doar non-profituri lirice,
Citim și doar eu jubilez
Ori țicnite și-amnezice.
............................
Orice artă are un plan.
Nu vreau să cânt și să transpir;
Să scriu sau să plătesc în van
Inel și flori de trandafir.

Orice semestru are-un ban
Sau orice ban e-un tată bun -
Te naște-n nenoroc, viclean,
Ca domnitor sau ca nebun.

Copil încă, la douăzeci,
Simt timpul cum mă ia de gât.
Înveți, nu dormi ori de petreci
Trec toate ca-ntr-un vis urât.

Mă-nchin la pietre și la râu
Urnit de-un dumnezeu păgân
Ce mă ferește de desfrâu
Din tronul lui fără stăpân.

Săruturi dulci de-aș ciuguli
Și buze dulci, de catifea,
Ne-am croșeta, ne-am măguli,
Ne-am străpunge cu o andrea.

E-o lume fără de sfârșit
C-un început miraculos.
Poate m-apropii de-asfințit,
Poate parvin fraudulos...?

Poate voi revoluționa
În viitorul neștiut;
Sau fără minte, voi mâna
Către-un tărâm necunoscut...?

Mi-e frică tare de eșec
Dar și mai mare... să nu mor!
Petrec cu frică când petrec
Și o să mor... sau să mă-nsor.

O spaimă va fi moartea mea
Și moarte va fi nunta sa;
Dar nu va plânge nimenea
Ci vor petrece și vor bea.

Iubirea mea e-un ton închis
În gama pală de culori.
E rea cu ea, e crudă-n vis
Și plânge-atunci când o omori.

Mai plânge chipul emotiv
Și-un chip șubred emoțional.
Cum poți ierta fără motiv
Tiranul asentimental?

Trist... când va bate clopotul
Cu-alai pe drum. Și greu s-admit,
Greu să gândesc și eu destul
La clipe triste de sfârșit.

Va fi tăcere fără șoapte
Trăgând suspine și pământ
Ori, zilnic, câte-un joint din șapte -
Aprinse de voi pe mormânt.

TS, ura facultății e :)

2010-02-03T19:02:00.009Z

Rigoare și seriozitate, haine de costum, prezență, prestație și verticalitate - cuvinte mari pentru o lume în reacție ciclică, strâmtă, inginerească, cu intrări și ieșiri. "Teoria sistemelor" a fost una dintre materiile cele mai obscure de până acum, din facultate. Examen sub stresul timpului, imprevizibilitatea desfășurării, nu știi dacă merită să înveți sau nu, nu știi dacă subiectul tău e de 3 sau de 9,10. O materie la care te zbați în reflexiile întunericului tot semestrul, cu alintarea sufletească că proful e de treabă și vei trece ca gâsca prin apă, fofilându-te într-un mod cât mai transparent, până la final, când nu știi ce corector ai în fața ta. Poate tocmai că e de treabă, nu te poți juca cu materia și nu o poți trata cu indiferență, pentru că drumul spre promovare e pavat cu pericolul de a învăța și a eșua lamentabil.
O prezență la curs făcută pentru motivarea studenților. Așa ni s-a spus la primul curs. La majoritatea materiilor din facultate simți că te rodezi în gol, că indiferent ce ai face, nu contează. Știi că dacă înveți treci cu notă mare, dacă nu înveți, improvizezi și treci cu stres mai mare dar efort la fel de mic și 'poate' cu notă nu cu mult mai mică.
Toate amenințările de început de an sunt făcute ca să se mușamalizeze la final. Nu se mai ține cont de reguli, de 25%, de prezențe.. wutevah.. Toate decurg frumos până la final, unde se umflă notele, ca la elth, mate 3, MN, PL, EEA, TS unde se pun puncte în plus pe ochi frumoși, în minus pe fețe urâte, același final în care se corectează 50 de lucrări pe oră, în diagonală. Trebuie ca fiecare grupă să-și aibă picații ei și vârfurile ei, care mereu confirmă indiferent de cât de scârboasă, de antipatică, de frustrantă e materia.
Toate astea par un deja-vu. Fiecare examen tinde să aibă aceeași poveste. Nimic nu se schimbă. Doar tu devii altul, cu fiecare materie cu care îți umpli capul prostii pe care le uiți în viitorul proxim. Mereu auzi aceleași amenințări pline de teroare: "copiați, sunteți terminați, sunteți exmatriculați, v-a luat 'ăl cu coarne', e futere în cur". Fiecare profesor exprimă în felul lui aceeași idee.

"Vorbe-n vânt!"

Și începi să zâmbești, începi să ai alte preocupări înainte de examen, decât să asculți ce îndrugă profesorul, care oricum e o prefață lipsită de importanță. Ar fi o viață frumoasă fără să stai și să asculți cele 3 reguli de etică ale domnului Cupcea care încă îmi sună în cap ca niște clopoței de capre: "regula numărul 1, regula numărul 2,...". Cât timp imaginea terifiantă a ceea ce nu există, nu se petrece, poate se va găsi cineva la un examen să-i spună unui tiran 'nemascabil': Shut the fuck up! (taci, că faci lag!).

Vrei să începi examenul la 8, o să-l începi la 9h30. Vrei să afli cât de bou ai fost la examen la ora 14h00, o să afli la 15h00. Cât timp ești student, se presupune că viața ta e îndoctrinată de facultate și implicit îți dedici tot timpul în favoarea ei. Îți pui timpul tău la dispoziția tuturor care te vor, 24/24h. Ești o vietate neînsemnată - cum le-am spus unora deja, fiecare din noi poate fi asemuit cu un câine comunitar bucureștean, foarte disciplinat, care întotdeauna traversează pe verde. Problema lui e că nu e considerat pieton. Deși trece pe verde, nimeni nu oprește.
Tot ce trebuie să faci este să te încadrezi în toată gama de note de la 4 la 10. Nu poate exista grupă doar cu 10, cum nu poate exista grupă doar cu restanțe. Dacă ești undeva la centru ești salvat și protejat de o aură a ta magică care îți dă încredere de a trece cu nonșalanță peste toate... fără emoții, fără virtute, fără victime.
De multe ori suntem prea afundați în mirajul ignoranței, care e frumoasă: "fie ce-o fi! și ce dacă pic?" sau în teme și cursuri din care ai impresia că nu mai ieși. în nebunia noastră refuzăm să ne dăm la o parte și să cugetăm pentru o secundă într-un mod detașat și liber.
Nu e cea mai grea facultate, așa cum se spune. Nu e una ușoară.
Dar ce mă-sa e toată mascarada asta?

spirit de examen, vulgar

2010-02-01T20:49:00.007Z

Ningea...
Zăpada încununează eforturile mele de a străpunge prin Teoria Sistemelor. Stând astăzi în sala de lectură, fără productivitate de învățat, ningea... Fulgii de nea cădeau și parcă treceau prin creierul meu străveziu și-l umpleau, gol și limpede ca o foaie albă de hârtie pe care o faci ulterior ciornă de TS. Îl înghețau. Sunt vremuri de ură și de dezbinare. Creierul nu poate asimila. Aburii de whisky plutesc ca o ceață în fața ochilor. Se-ascund prin ungherele creierului. La fel și zăpada care miroase geamul călduros al încăperii dar fuge de el. Îți ascund vederii sentimentul lor rece lipsit de mireasmă. La fel și oamenii. Fug și se-ascund. Au treburi, au de-nvățat, au de petrecut, de îndrăgostit, de jucat Dota, de supt dick.
Încă nu a sosit vremea "să-ți dai cu tesla în coaie" și să fugi și tu ca ei însă tot trebuie să fugi. My cojones are freezing or not. Fugi indiferent de timp, de anotimp, indiferent de persoana ce țí se postează în față: cu fața sau cu fundul, respectuos sau nu.
Mă mustră. Bă boot! În loc să înveți acolo că ai examen mâine, stai și ***.
Mama mă-sii. Nu mă-ndur. Mai scriu un rând.
Pân' la fund!
Servite sau învățat... tot un ***.
O sută de gânduri de ură îmi trec prin minte. Și o sută de gânduri de examen.
-Ee kecaat!
Nu e căcat.. 'e' o sută, totuși.

teatrul cu care ne hrănim

2010-01-13T13:34:00.022Z

Un sunet grohăit răzbate din adâncul gâtului. Mă ling pe buze ca să simt gustul puternic al terminării primului semestru. Un gust amar care îmi înnobilează sfârșitul piesei de teatru recitate.
Multe lipsuri a avut acest semestru. Lipsă de entuziasm, de ocazii prielnice, de sănătate, de voință, de buni prieteni. Și cea mai mare - lipsa de încredere că va mai urma ceva bun.
Se apropie sesiunea pe care o privesc în modul cel mai suspicios deși am alte 2 semestre la activ. Acum e nepăsarea, e degringolada, e piesa de teatru, romantică, jucată la teatrul nimănui; cu spectatori dar fără scenă... implicit fără glorie.
E un buchet de scenete pe care nu trebuie să le repeți pentru că deja le știi; și fie că le știi, fie că nu, există un sufleor care nu vrea să te îngropi și te scoate din mocirlă. Îi scoate pe majoritatea... și astfel tu îți pierzi farmecul în a cărui aură strălucești.
Dacă moare sufleorul oricum nu îți pasă pentru că teatrului tău îi lipsesc scena și reflectoarele. Acolo, afară, sunt prietenii tăi de care nu te interesează dacă îi dezamăgești sau dacă le trădezi încrederea sau simpatia sau ura. Sunt mulți și toți cu urechile ciulite, cu ochii țintă, fundul posomorât, dinții rânjiți și cloncănind. Uneori... realizezi că nu prietenii îți lipsesc, ca număr, stând toți în horă și așteptându-te, ca niște roboței cu cheiță pe care îi întorci și asta știu să facă: să dea din cap - cloncănind. Cu urechile ciulite... cu ochii țintă, fundul posomorât, cu dinții rânjiți, etc... Aceiași mereu, pe același teatru fără stăpân, cu intrare gratuită, căruia i s-a surpat scena.
Așa că moartea sufleorului nu e o pacoste. Te descurci și fără el, chiar dacă unii oameni pleacă sau pe alții îi faci tu să plece. Se duc toți la dracu, cu sufleor cu tot, acolo unde probabil vei merge și tu. Și la urma urmei... după oameni pierduți și după metrouri, nu trebuie să alergi; mereu vin altele și tot la dracu te duc.
Problema nu sunt oamenii din jurul teatrului pierdut, dar care n-a existat niciodată; ...doar în mintea ta. Problema e condiția slabă a propriei existențe. Când scena s-a dărâmat, trebuie să realizezi că nu mai ești actor ci ești ca și spectatorii tăi,o entitate simplă în al căror colectiv nu te mai poți încadra datorită statului tău și a distanței față de ei. Renunți.
Ei rămân la fel, tot în jurul tău, fie că ești sufleor sau actor, pion sau regină. Aceeași oameni inocenți, stând acolo lângă teatrul fără scenă; urechile ciulite, ochii țintă, fundul posomorând, dinții rânjiți, cloncănind... Acum toți îți par niște mașinării hidoase și acum nici nu mai aplaudă.
Nici milă, nici compasiune, nici bunătate, nici regrete...
Nu-ți mai pasă!
Știi că poți găsi alt teatru dar oare cu ce preț...? Și porțile lui sunt ferecate, cu publicul lui; iar pe scenă interpretează altcineva, piesa altcuiva...

atelierul lui Paul

2009-08-12T09:08:00.002Z

Paul a murit. Ba nu. Paul ne priveşte pe toţi şi ne oferă inspiraţie, ne amestecă vopselele şi îşi vâră ochiul critic, pururea nemulţumit, în tot ceea ce facem. Cel puţin eu sunt sigur de asta şi nimeni nu mă poate contrazice în ceea ce sunt sigur. Îl văd mereu în locul meu, pictând cu degetele lui lungi, aceeaşi lucrare pe care o am în cap acum; Paul făcând-o întotdeauna mai frumoasă şi mai deosebită, cu alte game de culori faţă de cele alese de mine. Acum atelierul e pustiu. I-a rămas soţiei lui Paul, căreia noi, pictorii amatori îi plătim şi nu e deloc ieftin. Poate vă întrebaţi de ce continui să vin aici la atelier, cu toate că e atât de scump. Mi-aş putea cumpăra cele necesare acasă şi să desenez acolo; însă... vin din respect pentru Paul, care m-a învăţat să pictez de când eram mic şi cel căruia îi datorez totul. Aici mi se deschide sinceritatea sufletului, pe care îl expun pe pânză, având o grijă deosebită pentru fiecare pată de culoare pusă cum nu trebuie. Paul mă priveşte de acolo de sus şi niciodată n-ar fi de acord cu picturi în care încerc doar să dau peste nas. Diferenţa între noi, cei care ne petrecem veacul pe-aici prin atelier şi Paul constă în faptul că noi suntem pictori; el era un artist, un om cu adevărat colosal. Din nefericire nu şi-a găsit liniştea interioară niciodată şi nu s-a putut integra niciodată în societatea mondenă, pe care a urât-o. Nici cu soţia nu s-a înţeles. Ea fugea întotdeauna la părinţi din pricina neînţelegerilor iar atunci când se întorcea, nu discutau nicio vorbă, cu zilele. Ea stătea într-un colţ al atelierului, făcând diverse treburi, iar Paul în partea opusă, arătându-mi diverse trucuri de-ale lui. Erau genul de oameni care ţineau mânie şi nimic în lumea asta nu îi putea împăca. Zbuciumul interior şi lipsa de afecţiune pe care nu i-o conferea mediul înconjurător l-au făcut să cedeze, tânăr, punând o piatră grea de gâtul nostru, al fiecăruia, pe care o s-o cărăm toată viaţa.
Soţia lui Paul e o păpuşă de femeie, destul de tânără, cu trăsături delicate şi de când o cunosc, faţă de mine nu s-a schimbat nici măcar o centimă; nici după moartea lui Paul. Mereu m-a alintat Vincy de la Vincent, îmi aducea bomboane; erau delicioase şi niciodată n-a vrut să-mi spună de unde le ia. Paul era ca şi soţia lui, un om pe care niciodată n-ai fi citit supărarea, indiferent de cât de mult îl enervam cu întrebările mele stupide sau cât de multe pânze şi cartoane prăpădeam din cauză că eram un neîndemânatic. Nicoleta îmi prepara alta şi mi-o aducea zâmbind, ignorând existenţa lui ca şi cum ar fi fost o statuie animată. Nu ai putea găsi niciun motiv pentru ca aceşti oameni să nu se înţeleagă. Şi oare de ce? Nimeni nu poate înţelege de ce... Paul se şi apucaseră de fumat în ultimul timp iar vocile mai rele spun că Nicoleta l-ar fi omorât, însă aş prefera să nu cred, chiar dacă ea ar mărturisi că aşa s-a întâmplat.
Desenează frumos şi Nicoleta, uneori chiar credeam că e mai talentată decât Paul. Îi plăcea să facă desene în creion iar picturile ei aveau un romantism aparte - un stil şi o viziune care nu se pot învăţa şi nu se pot reproduce. Era unică; doar ea ştia cum să facă noaptea să devină o zi călduroasă, chiar şi prin nuanţe de negru şi albastru spălăcit. Picturile ei erau puţin extravagante şi problema ei era că nu picta destul de des ca să îşi îmbunătăţească performanţele şi această „lene” de a mai „desena” a pus stăpânire pe ea din momentul căsătoriei cu Paul; iar după moartea lui nu a mai pictat deloc, cu toate stăruinţele mele şi ale celorlalţi care vin pe la atelier. De curând m-a avertizat că dacă o să mai încerc vreodată să o conving să picteze, nu mai am ce căuta în atelier; astfel am renunţat. Ea se mulţumea să îngrijească de curăţenia locului, să ne aprovizioneze pe noi cu cele necesare şi să îşi spună aprecierile despre ceea ce pictăm, eventual să ne şi dea unele idei sau sfaturi la o cafea.

Se aud nişte paşi apăsaţi pe afară şi nişte bocănituri de fiare.
- Cine o fi, Vincy? Cred că ne vizitează Vladys. Mi-a ajuns comanda lui de lemn de bambus pentru icoane, ieri.
N-am spus nimic. Vladys e un pictor „de mâna a doua”, pe care nu îl aveam deloc la inimă. De fiecare când vine se leagă de mine şi de Nicoleta. Când trăia Paul, mai discuta cu el dar nu îşi permitea să ne întrerupă de la activităţi, însă cu timpul, după ce i-am devenit mai familiar îi face o plăcere fantastică să mă enerveze. Astăzi nu vreau acelaşi tratament pentru că am nevoie de multă inspiraţie. Lucrez la o pictură care pentru mine are o importanţă deosebită, se numeşte „Magdalena” şi o să i-o trimit cadou prietenei mele. E prima pictură care într-adevăr are un sens şi nu e destinată doar expoziţiilor sau vânzării prin diverse târguri şi talciocuri. Vladys acesta e un personaj foarte piperat în atelier. E de provenienţă rus şi a nimerit prin Bucureşti în timpul războiului. Toată viaţa s-a ocupat cu pictatul de icoane, biserici, troiţe. Sfinţii nu mai au secrete pentru el. A desenat atâţia la viaţa lui încât au devenit ceva lipsit de importanţă. E în stare să îţi schiţeze pe sfântul Petru la minut iar pe noi, pictorii mai artistici, mai abstracţi, are o ciudă teribilă.
„Cum mama dracului să apreciezi mai mult pe jigodii de cârpaci cum sunteţi voi? Să stai o zi întreagă să faci un cer şi câţiva pomi sau o vază de flori de nici nu ştii ce dracu sunt: garoafe, dalii, trandafiri. Eu într-o zi trebuie să pictez douăj' de icoane. Dacă faci ceva în viaţa asta, să faci ceva de trebuinţă. Cum a făcut Ceauşescu blocuri, drumuri, poduri prin toţi munţii. Prăpădiţii ăştia de-acum numai strică şi de făcut - nu fac nimic şi tot ei se laudă că au făcut minuni. Aşa şi voi. Vă daţi în stambă că faceţi artă. Faceţi pe dracu' să vă pieptene!” Vladys nu îşi cunoaşte numele de familie, de aceea cei care îl cunosc şi în special prietenul lui cel mai bun, Ţeţe, îl numesc „Omu' fără nume”, poreclă de pe urma căreia e foarte probabil să te alegi cu zece înjurături.
- 'Neaţa Nicoleto!
- Bună dimineaţa nene Vlade!
A păşit greu, s-a aşezat pe un scaun şi a scos o sticlă de ţuică de măr să o bea împreună cu Ţeţe. Azi părea supărat şi nu avea poftă de vorbă. Îl păcăliseră nişte ţigani cu un telefon mobil. A plătit mai mult pe el decât dacă l-ar fi luat nou, din magazin şi îl butona sictirit să se prindă ce ştie să facă telefonul şi pe ce taste trebuie să apese.
- De ce eşti supărat nea Vlade, ce-ai mai făcut?
- Am făcut pe dracu... L-am tăiat în patru şi l-am pus să joace sârba.
- Cu ce biserică te mai lauzi... că ai pictat?
- Am avut lucrare mare prin Moldova. Două săptămâni am stat şi cinci inşi. A fost peretele proaspăt renovat şi a prins greu vopseaua. M-am îmbătat într-o noapte şi am dormit în ploaie. M-a prins răceala de am zis că nu mai scap.
- Mi-ai mai povestit... (iar Nicoleta se săturase până peste creştet de povestea cu biserica din Moldova pe care a auzit-o de 3 ori până acum)
- Acum, v-aţi făcut bine şi iar aţi luat-o, de dimineaţă, cu tăria la nas? (s-a amestecat şi Vincent în vorbă, surprins parcă de starea lui Vladys, pe care nu-l mai văzuse aşa lipsit de poftă de viaţă niciodată)
- Iii, că mai ciripeşti şi tu, flăcău! Pe ce-ţi pierzi vremea acolo? Cine e aia? E gagică-ta?
- Nu e! E o fată de mi-a venit mie în cap s-o desenez. Gagică-mea e brunetă.
- I-auzi ce bine! (cu un zâmbet lipsit de noimă)
- Ce e aşa bine?
- Că e brunetă. Când ne-o aduci şi nouă pe-aici?
- Stai liniştit, că nu o vezi matale prea curând. Ce să vadă aici? Să te vadă pe mata cum bei?
- I-auzi băi Ţeţe! I-e ruşine cu noi. Vrea s-o ţină-n puf, departe. Dar vine ea odată pe-aici şi poştă o facem, ca pe ultima curvă, doar ştii tratamentul pentru femei! Ca-n vremurile bune. Ce zici Ţeţe de flăcău?
- Fecior, ia aici povaţă, de la mine şi de la omu' ăsta fără nume... că noi suntem mai trecuţi aşa, prin viaţă. Nu trebuie să o ţii ascunsă, într-un glob de sticlă. Ţi-o fi ruşine dar odată şi-odată tot o să te întrebe de noi şi tot o să fie lângă tine când ne luăm la înjurături p-aici. Şi dai la o parte lumea cu care te cunoşti de o viaţă pentru o pizdă?
Dar Vincent se pare că nu prinsese fraza exact. Nici nu s-a chinuit. Era absorbit de portretul femeii căreia nu ştia dacă să-i facă cercei sau contrastul va fi prea neplăcut şi mai bine nu-i face. Oricum replicile celor doi, care întotdeauna „ştiau, ei, totul despre viaţă” îl plictiseau.
- Şi ce să facă aici nea Ţeţe? Să plece în primele cinci minute? Nu vezi că în ani de zile n-a venit nicio femeie să picteze aici? De ce n-a venit? De trai bun? Nu cred...
- Nicoleta nu e printre noi mereu? Ea de ce n-a fugit?
- Lăsaţi-o în pace pe Nicoleta! Nu e vorba despre ea. Ea e o altfel de femeie?
- Mai cum Vincy?
- Mai altfel... Nu ştiu cum, dar altele nu mai sunt ca tine. Tu, pur şi simplu eşti altfel. Şi nu ştiu să comentez exact cum.
- Şi de când te-ai apucat tu să pictezi pizde? Parcă făceai oceane şi păduri. Ultima dată când te-am întrebat ai zis să te las în pace că vrei să faci „ţărmul oceanului”.
- Ei, uite! Acuma o să mă lăsaţi în pace ca să pictez pizde. Lumea nu e formată doar din păduri ori din sfinţi!
- Pictează băiete! E nebun măi Ţeţe, ăsta. Ăştia tineri nu mai sunt ca noi. Pentru ăştia tot ce zboară se mănâncă. Dar ce dracu fată e aia mă? Ia uite ce mari i-ai făcut ţâţele!
- Aşa le-am făcut. Matale să te uiţi cum pictezi sfinţii ăia, că pe toţi îi faci cu deştele lungi; şi cu gâtul lung. Numai evlavie nu-ţi impun sfinţii matale!
- I-auzi mă! Dacă nu-i făceam bine, acum eram muritor de foame. Cerşeam pe colea prin intersecţie. De ce mai mă caută atunci parohiile ca să le pictez icoane şi pereţi?
- Vă caută că nu ştiu despre ce e vorba. Că sunt proşti. Dar n-am zis că nu-i faceţi bine. Am zis că au gâtu' lung şi degetele mari.
- Măi Nicoleto, eu îţi deschid geamul ăsta.
- Te-ai încălzit nene Vlade?
- M-am încălzit. Nu vii tu să ne răcoreşti oleacă?
- Uite-acum vin. Cu o bâtă după ceafă.
- Şi ia zi mă băiete, când ne aduci pe frumoasa ta să o vedem şi noi? Ne chemi când te însori?
- Ia mai lasă-l bre în pace. Te tot legi de el. E bună acum o femeie, huh? Când ai avut nevastă, n-a fost bună!
- Am zis eu că nu e bună? Ar fi bună acum o pizducă, să o încingi oleacă, colea.
- Off, ce urât vorbeşti. Mi-e şi silă. Unde o încingi?
- Pe plită, unde să o încingă?
- Uite, cum zice feciorul! Pe plită, Nicoleto! ( şi bufni într-un râs care îi stârnea antipatia Nicoletei, de fiecare dată, când era băut. A mai pus câte un pahar de ţuică pentru el şi pentru Ţeţe şi s-a apucat iar să butoneze telefonul)
- Păi da, pe plită, acum... Când ai avut nevastă, de ce n-a stat cu matale?
- Măi Nicoleto, ce dracu! Eu am fost un om simplu, fără prea multă şcoală, aşa cum sunt aproape toţi din România. Intrasem eu la Politehnică dar de unde bani ca să mă ţin în şcoală? Am fost un an şi dupaia m-am înhăitat cu vagabonzii, m-am apucat să pictez. Na.. ca să iei un ban.
Iar lui Vincent, cuvântul „politehnică” îi suna într-un mod prea intelectual pentru Vladys. S-ar aştepta ca cineva care intră la universitatea respectivă, să fie un inginer deosebit, care să ştie multe tehnici şi tehnologii, un om care trebuie să ştie să facă vapoare, case, să sudeze, să facă macarale; adică să ştie să facă orice. De-aia s-o fi chemând „politehnică”. El e la facultatea de arte, pe ultimul an şi ia plăcut. Asta e ceea ce a contat foarte mult.
- Lasă bre! Că nu de asta te-a lăsat nevasta. Te-a lăsat că ai fost beţiv, nu te-ai ţinut de casă! Beai banii şi copilu' ăla murea de foame. Tale erai cu beţivii. Stăteaţi şi pictaţi biserici. De unde să ne mai rabde şi Dumnezeu, dacă până şi în casa Lui te duci cu capul plin? De ce crezi că a căzut Ţeţe de pe schele? De treji ce aţi fost, amândoi.
- Măi respectabilă doamnăă... Nicoleta! Mie mi-au plăcut două lucruri în viaţa asta şi atât: băutura şi pizda.
- Şi care v-a plăcut mai mult dintre ele două?
- Ţuica coaie! Am ales ţuica. Nevastă-mea mi-a zis: Nu mai stau cu tine. Trebuie să îţi alegi: ba nevastă, ba băutură.” şi acum... bine, ei îi ziceam – „Nevasta, draga mea, îmi aleg. Cum aşa?” dar eu tot ţuica o alegeam.
- Şi ia uite ce departe te-a adus ţuica! Te ţii şi mândru bre, de parcă ţuica te-ar fi crescut.
- Să ştii că m-a crescut. Poate acum nu eram p-aci să cumpăr de la tine lemn de icoane. Ţeţe, stăm şi stăm prost; trece timpul. Hai să ne-apucăm, s-o luăm de coadă – pensula. S-o facem pe „cina cea de taină”, da-le-aş la cioc de jigodii, că de n-am pictat-o de o mie de ori.
- Bre, dacă te-ai îmbătat, măcar taci! Nu ne mai supăra pe noi! Mi-e şi silă că mata pictezi icoane şi nu s-a găsit un om mai vrednic. De ce le mai faci atunci? Cum o fi să trăieşti aşa ca o buruiană în lumea asta?
- Şi ce te mâncă pe tine cum le pictez eu, Nicoleto? Băutura îţi dă vlagă să ştii cum să le faci. Ştii cum se zice, te inspiră.
- Te inspiră Satana, să-l pictezi pe Dumnezeu... Şi mă mănâncă, că la icoanele făcute tras la măsea, trebuie să mă închin eu şi altă lume de se duce la Biserică. Auzi tu, să înjuri icoanele... Doamneee.
- Păi ce te pun eu? Te pune popa să te-nchini la ele. Eu i-am zis: „popo! Ascultă ce zic sau te ia şi pe tine mama întunericului! Să nu plece lumea de la slujbă că am o propunere. De ce să ne mai chinuim atâta să râcâim vopseaua veche şi să pictăm biserica? La adventişti, la penticostali şi toţi... toţi, e dat cu var. Ne-am găsit noi mai cu moţ, ortodocşii, să avem pereţii spoiţi cu vopsea. Nu e mai bine să dăm cu var?
- Eu în locul matale m-aş băga în pământ. Şi te mai şi lauzi că eşti ortodox. Nici n-aş mai spune, aş tăcea mâlc. De-aia te-au dat la televizor, pentru bravura de-ai spus-o. Dacă aşa e datina de ani şi ani, cum te-a pus Satana pe mata să dai acu' cu var în Biserică. Ţi-ar plăcea, bre, să semene copilul tău cu tine, o loază! Eu mai bine l-aş omorî şi ştiu că am scăpat lumea de o tută.
- Copilul meu – nu l-am mai văzut de 3 ani. Am auzit că e prin Italia.
- Dacă n-ai avut grijă de el. I-ai cumpărat măcar o dată, o sticlă de lapte?
- E scump laptele, Nicoleta! De unde să-l iau? Să mă mulg eu pe ţeavă?
- Dar ţuica nu e scumpă?
- E scumpă dar e bună. Şi nu te mai lega tu de vieţile mele şi de nevastă-mea! M-a lăsat că a fost curvă. Pe tine nu te mai ia nimeni la rost de Paul. De ce în opt ani cât aţi fost căsătoriţi n-ai fost în stare să-i faci un copil? A murit omu' de trai rău cu tine.

Am renunţat să mai particip la orice discuţie. Şi Nicoleta s-a resemnat. Astăzi e una dintre zilele când Vladys are ultima replică care pune tăcerea peste acest locaş. Pare imposibil să-l domini pentru că el n-are teamă de viaţa lui. El şi-o recunoaşte în cele mai scandaloase aspecte ale ei şi oamenii fără teamă au un fanaticism de proporţii mari care îi va duce la pierzanie. Şi dacii au fost cei mai viteji dintre traci pentru că n-aveau teamă. Cine se putea lupta cu ei? Iar în cele din urmă au pierit. Dacă raţiune nu e, nimic nu e... Pictorii care mai vin la atelier, stau baricadaţi în camerele special prevăzute pentru a picta singuri, în linişte; acolo unde doar Nicoleta are dreptul să intre în caz că respectivului pictor îi trebuie ceva. Eu întotdeauna am stat în salonul principal; şi Paul stătea tot aici, exact în locul meu, iar onoarea de a sta pe locul lui Paul este de nepreţuit. Gălăgia nu m-a deranjat niciodată. Împreună cu Nicoleta, aştept să treacă ziua, săptămâna, luna. Mă întorc de la facultate şi vin tot aici pentru că aici e casa mea iar Nicoleta e totodată şi mama şi prietena mea. În lipsa lui Paul, ea e rămas totul. Se spune că pentru a fi un pictor bun trebuie să fii un pic scrântit iar Paul mi-a fost un contraexemplu. Sau o fi fost şi el scrântit în orele petrecute în afara pânzei şi pensulei. El întotdeauna avea dreptate. Ca să te inspiri, trebuie să trăieşti. Ori Vladys, tocmai pentru că mă enervează, mă face să pictez mai bine, să îmi vină alte idei decât cele obişnuite.

Autorul moral al acestui atelier îi va părăsi puţin pe Nicoleta şi Vincent, pentru propriile interese, atacat de grandomania care îl stăpâneşte şi anume pentru ceasuri. Şi atelierul lui Paul are un ceas pe care şi Vincent şi Nicoleta l-au vânat ani de-a rândul. Este vorba despre „Ceasul casei”.

******************************

Îmi amintesc cu plăcere vremea când erau la modă ceasurile ruseşti - mari,tâmpite şi şubrede. „Huuurrrrr-hurrrr-hrrr-hr-rrr, hurrrrrr-huuur-hrrr-rr-r” şi te trezeai până şi din moarte, bucuros că pe lângă tine s-au trezit şi cei din camera alăturată. Futu-ţi ceasornicăria mă-tii cu rusu' care te-a făcut! Of, şi îmi promisesem solemn să nu mai înjur şi cu atât mai puţin obiecte. Cu toţi nervii pe care mi-i producea, era o invenţie capitală. Ditai butonul deasupra pe care poţi să-l loveşti cu toată furia şi i-ai luat maul pentru totdeauna; sau măcar până în dimineaţa următoare. Erau pur şi simplu perfecte şi fidele. Până într-o dimineaţă când butonul care-l reduce la linişte a căzut pradă furiei mele şi revenea în poziţia iniţială.
Îmi amintesc şi acum şi îmi vine să râd de felul cum mă repezeam pe ceas ca uliul şi îl aruncam sub pernă, după care stăteam cu capul pe el ca să nu mai îndrăznească să scoată nici măcar o şoaptă. „Got ya, little birdy!”.
Îmi povestea străbunică-mea aventuri din război, când găsea nemţi împuşcaţi şi le fura cizmele. Despre ruşi care erau nişte escroci şi hârlavi. Se culcau îmbrăcaţi, nu se spălau, dormeau cu puşca între picioare, se înjurau toată ziua, luau cu forţa găini din gospodăriile oamenilor. Am avut o mare antipatie faţă de ruşi şi compătimeam toate rusoaicele pe care le vedeam la gimnastică ritmică, la patinaj artistic, performere în orice domeniu şi fruuumoaase.... de o perfecţiune divină şi o inocenţă debordantă. Mă vedeam mereu salvatorul rusoaicelor de sub tirania ruşilor. În momentul acela m-ar iubi toate doar pe mine. Toate... toate. Şi astfel am tot urât ruşii până în momentul când am început să citesc cărţi de şah şi am realizat că totuşi, ei sunt cei mai stabili şi mai competenţi oameni. Iar la ruşii de rând am început să apreciez un lucru: „vodkaa, vodka, ruskaia vodka. Vodka tavariska!”. Seamănă cu mine, băutori de vodkă; de vodkă seacă. Mi s-ar fi potrivi mie Rusia asta.

Mă enervează schimbările esenţiale care mi se produc în timp. Şi toate aceste schimbări dovedesc un singur lucru: lipsa de maturitate, pe care credeam că o deţin. Lucrurile nu trebuie să se schimbe. Perfecţiunea se caracterizează prin stabilitate iar stabilitatea prin statornicie. Oamenilor nu vor citi niciodată o descriere. Omul e o sălbăticiune răpitoare care e în vânătoare de spectaculos. Într-o carte trebuie să se întâmple miracole, trebuie ca oamenii să schimbe lumea, trebuie ca să moară sau să sufere teribil pe seama unor greşeli sau a unor coincidenţe surprinzătoare şi nefericite. Aşa ne place. Aşa vrem să fie şi viaţa noastră – plină de aventuri şi de decizii magnifice pe care să le luăm şi să impresioneze pe toţi, să rămânem în istorie pentru modul cum am reacţionat. Eu mă uit în jurul meu şi nu se întâmplă nimic. Oamenii sunt tot ăia; aceleaşi subiecte iar şi iar; aceleaşi formule de adresare. În cameră am o ferigă căreia îi mai creşte câte o frunză o dată la două luni. La facultate nu se întâmplă nimic. Fiecare săptămână are acelaşi orar, acelaşi program. Bercaru trezeşte-te! Dobrescu treci şi fă tema! Bercaru, du-te şi mănâncă! Dobrescu, du-te şi te spală pe mâini! Bercaru, du-te la şcoală! Dobrescu, dă cuptorul cu microunde jos de pe frigider! Pizda mă-tii de cuptor! Of, şi iar îmi promisesem să nu mai înjur obiecte.

De fiecare gât poate atârna maxim două ceasuri: ceasul morţii şi ceasul de masă. Şi tot străbunică-mea îmi povestea despre ruşii care mergeau prin păduri cu ceasurile de masă legate de gât. Mă întreb, cum să nu te audă inamicul când îţi ticăieşte ceasul la gât. Probabil e palpitant să îţi aştepţi moartea la secundar: „tic, tac, tic, tac”. E şi mai palpitant să mergi cu o bombă cu ceas, legată de gât. E dulce ca moartea să vină cu ritmul secundarului. Vine rapid şi te scapă de suferinţă. Nu cred că ruşii vroiau asta dar probabil că nu le păsa. Fiecare dintre noi ne-am născut cu moartea legată de gât ca să o utilizăm. Trebuie doar să-i sunăm din clopoţel. Suntem morţi din prima zi iar pe acel tărâm al morţii, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin” toţi vom fi vii pentru că nu vom mai exista deloc; iar moartea nu ne va mai atârna de gât ca o amuletă de diamante cu spini înveninaţi, în care o să ne ferim toată viaţa să nu cădem. Atât de dulce, uşurel... doar să-i suni din clopoţel. Mă uit în jurul meu şi nu o văd nicăieri iar eu sunt perfect viu. Dacă mă ciupic mă doare, dacă strig o să mă fac auzit şi totuşi Paul e mai viu decât mine pentru că s-a eliberat pentru totdeauna de povara morţii. I-aş suna din clopoţel pentru că sunt sigur că nu o să vină pentru că e o laşă nenorocită însă de ce să sun? O să fac zgomot şi o să sperii pisoiul şi doarme atât de frumos! Oare nu o să fac eu o crimă că l-am trezit?

„You can point a knife towards my chest or you can wake me up, you know!”

Peste pădurea care ne culegea bujorii
Ninge cu otrava ta.
Sânge cruţător curge pe chiorii
Care se tot lipesc de faţa ta.

Femeie, adu-ne toţi norii!
Să plouă pe eşarfa ta.
Cu flori în mână, dansatorii,
Vor vrea doar frumuseţea ta.

La opera în care dirijorii
Au orchestrat febleţea ta
Vor sta regii şi cerşetorii
Petrecând la moartea ta.

Ar fi bine să reducem complexitatea lucrurilor, să ne agăţăm doar de partea simplă pe care să o tergiversăm - „keep it stupid simple!” aşa cum ne-a povăţuit un profesor. Speram că simplificarea lucrurilor şi intrarea mea într-o viaţă lipsită de fluctuaţii ideologice şi sentimentale îmi va arăta în cele mai splendide culori, culmile succesului, dar nu se întâmplă aşa. Fiinţa umană e construită pe baza ambiţiei şi a nebuniei. Odată mi s-a pus întrebarea, mustrător: dacă scot nebunia şi ambiţia din viaţa mea, atunci ce va mai rămâne? N-am ştiut să-mi răspund nici măcar mie, niciodată. Speram să rămână un spaţiu abstract iar odată şi-odată se va găsi cineva sau ceva care să umple vidul cu cunoaştere. Însă nu e aşa. Se umple doar cu ură şi răutate. Cu cât vrei să te sustragi mai mult de defectele tale, cu atât strălucirea îţi păleşte iar mediul înconjurător ţi se înnegreşte în faţa ochilor precum mintea şi sufletul. Putem să ne deghizăm, să ascundem tot ce poate fi ascuns şi să-i dăm o înfăţişare minunată, cu petale de trandafir şi cerneală însă niciodată nu poţi scăpa de ceea ce eşti. Sau cel puţin... nu aşa.
Sunt un om nebun, sunt un ticălos, un prâşnel nevolnic dar sunt fericit.

***********************************
Şi totuşi Paul nu mi se părea smintit, smucit, scrântit, nebun. Şi de ce era el cel mai bun pictor? Care era secretul lui?
Iar Vincent începu să conştientizeze acelaşi lucru care m-a ros şi pe mine mult timp: puterea lucrurilor care nu se întâmplă.
Ce e ieşit din comun? Ce evenimente tragice se întâmplă periodic? Nimic şi astfel în momentul când vom începe să apreciem evenimentele simple, staţionare şi ipotetice vom învăţa să ne cunoaştem mai bine statutul nostru. Toată lumea în mişcare nu îmi spune nimic. Nu o văd, nu o cunosc, nu există. Uşa de la cameră la care mă holbez în fiecare dimineaţă îmi spune totul. Prin ea văd şi paradisul şi infernul; şi iubirea şi tragismul. Îmi văd colegii mei de facultate cum umblă pe coridoare, o văd pe prietena mea. Toate sentimentele mele în care lumea se prăbuşeşte, războaie între lumi, îngeri care coboară din ceruri; dar toate... se regăsesc într-o simplă pictură - în portretul acestei fete, „Magdalena”. Tocmai din acest motiv eu nu mă compar cu Vladys. El trebuie să străbată lumea din biserică în biserică, să trăiască o viaţă mizeră pentru a picta pe când eu trebuie să pictez ca să animez lumea. Calmul ochilor „Magdalenei” şi viclenia care i se citeşte pe faţă ar face-o să treacă pe lângă noi ca o femeie obişnuită. Dar pentru mine ea este totul pentru că ea este imaginea interiorului meu şi a posibilităţilor mele artistice.
Însă privind mai departe, prin acest portret o văd mai mult pe Nicoleta decât pe prietena mea, căreia o să i-l dăruiesc. Poate că m-am gândit mai mult la ea în timp ce am pictat tabloul şi poate că această gândire e materializată prin dragoste. Pe ea o iubesc mai mult decât pe oricine şi poate tocmai din acest motiv îi plătesc atât de mult, lunar, pentru şederea mea la atelier. Însă nu o vreau, pur şi simplu. Dacă mi-ar spune mâine că mă iubeşte aş pleca din acest atelier pentru totdeauna şi aş trăi ca un ticălos toată viaţa.
Paul domneşte în acest atelier şi poate că nu Nicoleta e totul. Paul e totul.

preţul nimicurilor

2009-08-07T15:37:00.004Z

Nu lăcrimam când mirajele acestor dealuri îmi înfăşurau gâtul ca într-o plasă şi mă strângeau. Abstinenţa omoară lumile, dar nu mă omoară pe mine ci mă face să îmi tuşesc propriile droguri pe care nu le-am mai onorat. Era un timp când scriam. N-a trecut o jumătate de an, cât îmi propusesem deoarece sunt forţat să păcătuiesc. şi era de asemenea o vreme când uram păcatele însă eram eram chiori amândoi: mai ales tu, domnişoară cu rochie roz pe a cărei pliuri mi se găsesc paginile însemnate cu furia şi iubirea strânse în toţi aceşti ani. Păcatele sunt ca bolile; ne deznădăjduiesc şi ne fac să ne urâm, să facem promisiuni pe care mai târziu, când vom fi sănătoşi, le uităm. Astfel înveţi să suferi şi suferind teribil... mhhm... se pare că abia atunci înveţi să preţuieşti. Preţuind, înveţi să iubeşti. De aceea o să te scrijelesc din nou, domnişoară cu rochie roz.

Nimic nu e suficient de important. Acelaşi lucru îl spunea şi ea până când s-a trezit într-o zi în mijlocul unui vârtej. Iar vârtejurile acestea sunt nişte simple vânturi de vară. Se lovise la două degete într-o ţeavă de plastic şi o dureau teribil. A decis să continue să şi le sugă şi plină de bale şi-a lăsat mâna în voia vântului. Bate dintre blocuri, sunt Vânturile de Vest; vin de la unguri şi de la sârbi.
O cuprinsese un dispreţ acru la gândul că degetele ei rănite sunt uscate de acelaşi vânt care în drumul lui a dezmierdat gropi de gunoaie, pereţi de blocuri mucigăiţi, nasuri de copii înfundate cu gripă şi a mângâiat şi a uscat trupuri de unguroaice şi de unguri, care probabil nu şi-au găsit altceva mai bun de făcut decât să stea ca trântorii la soare pe prundul Tisei. De ce trebuie mereu să ai nevoie de lucruri deja folosite? Şi nu de un om, de doi, de trei ci de o masă întreagă de populaţie. Şi trebuie să trag aerul lor în adâncul plămânilor mei. E ca şi cum din cana de apă din care bei, au linciurit înainte toţi ungurii şi toţi sârbii cu toate bolile lor. Nu ştia cum ajunsese în acest loc, în acest cartier jegos de blocuri dărăpănate. Ştia doar că niciodată nu i-a mai trecut prin minte cât de ticălos e aerul pe care îl respiră şi parcă era mai indiferentă şi mai tolerantă. Ceva a crispat-o astăzi, a mers în neştire până aici şi cu siguranţă dacă a fost ceva care i-a implantat toţi gărgăunii aceştia în cap, nu a au fost ungurii şi nici sârbii. Poate limita de toleranţă la oamenii din jurul ei, care marea majoritate sunt de o infecţie rară, a trecut de pragul maxim.
A continuat să-şi sugă degetele şi să şi le scuture cu furie, urmărind cum balele picate pe praful de pe stradă, îl conglomerau în mici biluţe ca de mercur. Hihi, nu toate lucrurile mizerabile sunt atât de urâte. Dar mâna continua să o doară şi când să deschidă acea uşă de bloc, a prins cu degetele salivate toarta unei plase rezemate de mânerul uşii, murdară de balegă.
Aff, e a băbercii ăleia stupide care vindea lapte mai devreme pe la diferite scări de bloc.
Am simţit că mă năvălesc toate căldurile, dar o să mă aşez uşor, aici pe treapta de lângă. Şi nu trebuie să ţin pumnii încleştaţi şi nu trebuie să mai ţin mânie. A trecut; îmi propusesem ca tot ce trece să nu mă mai intereseze. Dar de ce nu pot? Gândurile mele tulburi refuză să asculte de voinţa mea. Aşa au făcut întotdeauna. De ce? De ce? Pentru că te-a născut maică-ta o idioată încăpăţânată, fată dragă! Şi fată dragă, trebuie odată să te schimbi şi o singură dată în viaţa ta idioată trebuie să faci ceea ce trebuie să faci şi să nu te mai ambalezi ca un motor rămas fără benzină. Eh, drăcie! Degeaba. De fapt, nu ştiu de ce mai mă chinui. Asta am spus şi ieri şi de fiecare dată.
S-a ridicat supărată şi în ochii ei, astăzi, nu se putea zări nimic. Erau de o opacitate cum numai ea putea să şi-o producă.
Şi tenişii mi s-au dezlipit. Abia îi reparasem cu 2 zile în urmă.
Cuprinsă de o tristeţe vădită a dat cu piciorul unei pietricele care a ţopăit pe cutele betonului şi a ajuns prin picioarele unui băiat tinerel, poate mai tânăr decât ea, destul de chipeş şi care i-a părut cum că s-ar uita chiondorâş la ea.
- Mă scuzaţi
- Nu e nicio problemă! (Şi se vedea stânjenit parcă de această adresare cu „mă scuzaţi”, chinuindu-se să schiţeze un zâmbet inexistent)
De ce-or fi toţi bărbaţii ăştia aşa panarame? Toţi sunt nişte porci şi ăia care nu sunt porci sunt prea idioţi. De parcă eu n-aş fi idioată!! Ba chiar una mare, dar parcă ei sunt mai rău... mult mai rău decât mine. Nu parcă ci sigur sunt.
Acesta nu făcuse absolut nimic rău sau ieşit din comun dar ura pentru lume cu care s-a trezit în cap de dis-de-dimineaţă o pisa ca o moară cu ciocănele. Scotea făina din ea sub formă de mici particule imaculate, care în sfârşit îi păreau să fie singurele momente de luciditate din viaţa ei. Poate că şi erau într-adevăr, pline de adevăr şi de luciditate.
L-am privit cu coada ochiului. El se tot ducea cu pas grăbit. Vroiam să-i arăt un gest obscen sau să-i fac o mutră acră sau orice ca să ştie că e un idiot dar m-am abţinut, gândindu-mă la toţi oamenii care se holbează prin fereastră la mine şi la îngeraşul ăla al meu care în momentul de faţă cred că duce cele mai aprige lupte cu dracii care vor să mă cotropească, pe deasupra capului.
Off, ştiu ce îmi trebuie – spirt. Şi când îşi repeta în cap cuvântul „spirt”, o fericire urâtă îi deschidea onduleurile drăguţe ale feţei şi sclipirea ochilor alunga acea opacitate agresivă, care doar pentru aceia care ştiau să o aprecieze era scânteietoare de la sine. „Spiiirt!”. Bubiţa aceasta de la deget trebuie să facă cunoştinţă cu domnul spirt şi nimic mai mult. Nu contează cât, doar să fie cât mai mult. Dacă s-ar putea şi tot spirtul din lume, doar să alunge toate ciumele venite de la unguri.
 Doamnă, nu vă supăraţi!
 Poftiţi!
 Eu vreau să cumpăr spirt.
 Păi nu fabric eu spirt, du-te la farmacie, e una pe colţ!
 Da. Mul..mul..sărumâna!
O faţă neagră, parcă de vampir, i s-a părut că a trecut pe lângă ea, strigând-o subtil şi într-un mod dubios. Phhm... eşti o prostuţă, o fetiţă prostuţă!
 Bună ziua, daţi-mi şi mie spirt!
 Da, imediat.
Sub zâmbetul frumos şi dantura perfectă a vânzătoarei pun pariu că se ascunde o scorpie nebună, care îşi bate copiii şi îşi înşeală bărbatul. Dar ce mi-o fi venit mie tocmai acum? Şi la urma urmei, de unde să ştii tu neştiutoareo? Asta e... n-am cum să ştiu şi nici n-are trebui să mă intereseze. Oare sunt semne că încep să-mi pierd minţile? Oh.. tu, biet copil nebun!
 Domnişoară, o sticlă, nu? Vă dau...
 Nuu, tot spirtul pe care îl aveţi.
 Vă rog să-mi spuneţi, serios!
 Nu, tot spirtul din farmacie.
 Îmi pare rău, nu mai am. Am uitat că s-a epuizat stocul. Diseară ne livrează. S-a cumpărat spirt în prostie săptămâna care a trecut.
 L-or fi bând!
 Or fi bând, dracu'! Sau iau ca şi dumneavoastră, toată farmacia odată.
 Da
 Doriţi altceva?
 Nu, mulţumesc. Bună ziua! Ah... să vă întreb: ce părere aveţi despre unguri şi despre sârbi?
 Să-i ia dracu' de bozgori!
Ce „asshole”! Poate o fi prins şi ea, la fel ca mine, ciudă pe ei, de când cu vântul ăsta sau poate că am enervat-o eu. N-am fost în stare niciodată să reuşesc nu enervez pe cineva. Niciodată. Mă mir dacă o să mă ia cineva de nevastă! Nimeni nu m-ar putea suporta. Dar de ce îmi fac eu atâtea griji acum? O să găsesc numaidecât un fustangiu căruia o să-i placă de mine şi o să mă suporte că n-are de ales. Dar merg pe drumul ăsta aiurea, nici nu ştiu unde merg şi de ce merg când pot să iau un tramvai, ceva. Dar eşti pedepsită fato, azi! Trebuie să mergi! N-ai dreptul să ceri îndurare pentru că nu meriţi îndurare. Trebuie să te chinui şi chinuindu-te înveţi să preţuieşti!
Şi credeam că doar eu mă gândesc la asta. Dar şi mie ca şi fetei acestea drumurile ne oferă calea cea mai scurtă către paradisul minciunilor, către nicăieri; însă ne salvează de noi înşine.
Mă salvează de răutatea lumii dimprejur. Dar totuşi cât mai am de mers către nicăieri? (şi într-o clipă de nebăgare de seamă a aflat răspunsul dar nu l-a reţinut). Dar o să-l aflu din nou!
 Ei, „ţiriklie”, ce faci „ţiriklie”?
 Hey! Uite mă plimbam şi eu. Tu?
 Spre casă şi eu. Te grăbeşti? Stăm şi noi de vorbă un minut.
 Auzi, dar tu să nu mai mă iei pe mine cu cirikliile tale!
 Păi tu eşti o „Ţiriklie”! (cu un zâmbet calm şi perfid)
 Ciriklie e mămica ta... (cu o voce joasă şi tremurată care în mod intenţionat şi răsfăţat arată doar tristeţe profundă şi dezamăgire)
 Aşa... nu eşti! Te întrebasem dacă te grăbeşti aşa tare...
 Şi eu ţi-am zis că ciriklie e mămica ta.
 Heh... nu te grăbeşti atunci, nu? (Şi nu ştia ce să mai creadă, dacă e cazul să râdă de situaţie sau chiar fătuca asta e supărată şi mai bine nu se mai dă în spectacol. Până la urmă a ales calea de mijloc.)
 Nu ştiu, trebuie să ajung, şi dupaia, apoi fac o poză şi... trebuie să
 A, ok, ne vedem noi! Mai vorbim pe mess.
 Yep.
Ce om... E nebun tare dar în ansamblu e un om extraordinar. Dacă toţi ar fi ca el, atunci lumea asta ar fi ceva. Ceva mai mult decât o janghină ordinară. Dar e amuzant aşa... de unde dracu' o fi scoţând toate tâmpeniile cu cirikliile lui? Mereu a fost drăguţ cu mine. Mi-a dat umbrela, pe ploaie, când m-a prins noaptea la McDonalds, m-a ţinut în braţe când mi-a fost rău, la expoziţie dar... of, păcat de el! Iar acum, trebuia să rămân de vorbă cu el. Măcar făceam şi eu ceva concret. Ce-o fi fost în capul meu de m-am evaporat aşa de repede? Viermi şi tărâţe de grâu, asta a fost. Unde mă duc eu acum? În cur după uşă. O să umblu din nou pe străzi fără scop, întocmai ca un vagabond orfan. Până la ora două mai am de pierdut vremea. Dar oricum n-aveam chef de el, şi aşa. Mă doare mâna tare. Vreau doar să fiu lăsate în pace.
Sinceră să fiu, în momentul de faţă aş vrea să dispar. Unde să dispari, tu, puişor? Crezi că poţi fugi aşa uşor de propria povară? Unde vrei tu să te duci?
Nu ştiu... oriunde, să stau într-o barcă şi să mănânc o piersică, ascunsă delicat într-un culcuş de flori de măr... şi ... lăcrămioare, în paradis.
Mă înspăimântă singurătatea şi inteligenţa precară. Poate ar fi fost mai bine să trăiesc ca o balegă şi să nu-mi mai fac atâtea gânduri care nu mă conduc nicăieri şi mă chinuie. Oare o să ajung în iad? Dar deja sunt acolo. Gândurile îmi sunt infernul meu. Ele sunt dracii care mă împung cu furcoaie şi mă mistuie. Poate fi ceva mai rău de-atât? Şi până la urmă, pentru ce?
Am petrecut o jumătate de oră pe o bancă, cu ochii închişi. Am recapitulat toate eşecurile de astăzi: vânt, unguri, spirt, bube, dureri, tramvaie, pisici, .... în speranţa că o să-mi dau seama care e scopul ce se ascunde în spatele tuturor. Dar la un moment dat a devenit prea complicat. Nu sunt de nivelul unui filosof. Dacă aş fi poate aş înţelege. Dar ce sunt eu? Profesorul mi-a spus la facultate că dacă toată lumea ar fi la fel ca mine, totul s-ar fi dus demult de râpă. Dar dacă s-ar fi întâmplat aşa eu aş fi fost un nimeni. Şi el ar fi fost un nimeni dar oricum e un nimeni. Care e diferenţa între a fi un nimeni fericit şi un nimeni tocilar care o să chinuie studenţii generaţii peste generaţii? Nesemnificativ. Pe bune...
Am mers mult şi mă dor picioarele îngrozitor. Dacă aş fi avut fundul mare poate aveam mai mulţi muşchi şi mergeam mai bine. Sau din contră, poate ar fi fost prea greu şi m-ar fi durut şi mai tare. Aşa suntem noi oamenii, cu posibilităţi limitate, supuşi aceloraşi legi ale fizicii care ne guvernează. Guverna-mi-ar!
E un lucru oribil să fii fată. Dar mai bine decât un băiat fustangiu idiot.
Eu nu mi-am imaginat niciodată cum e să fii fată, într-un într-un cadru de circumstanţe mai complex. Dar bănuiesc că e total neinteresant pentru că oricum niciodată n-o să pot fi fată. Şi sunt de acord cu ea. Mai mult ca sigur ar fi un lucru oribil. Dar uneori diferenţa dintre oribil şi minunat e atât de mică încât dacă rişti să priveşti dintr-un alt unghi de incidenţă, refracţia te va face să fii un prost toată viaţa. Şi mă uit la vacanţa actuală în care lumea mă întreabă „care mai e viaţa ta?”. Mă simt obligat să spun că e foarte bună. Şi într-adevăr e foarte bună; ar fi un păcat să mă plâng. Oarecum viaţa mea e întocmai ca un măr mediocru calitativ, roşu şi mare pe care îl împarţi celor doi copilaşi ai tăi iar cel căruia i-ai dat jumătatea mai zbârcită şi mai verde va începe să plângă şi ţi-o va arunca în cap; iar celălalt, ar fi vrut cu tot dinadinsul tot mărul însă jumătatea cealaltă deja a făcut contact cu părul tău plin de praful ridicat de maşinile care gonesc pe strada uscată, în mare viteză.
Trebuie să fiu mereu pregătită pentru că nu ştiu niciodată ce mi se rezervă. Observăm cu toţii că de fiecare dată când probabilitatea e mică şi nimeni nu mai speră nimic, de fapt e a naibii de mică. Şi atunci treci la variabile aleatoare. Eu mă simt astăzi ca o variabilă aleatoare.
Şi totuşi, altcumva mai artistic nu ne-am putea simţi? Astăzi ca o variabilă aleatoare, mâine ca un dinozaur, poimâine ca o narcisă, răspoimâine ca un penis erect. Poate de aceea noi oamenii ne merităm soarta pe care o avem. Pentru că oricât de inteligenţi, de sentimentali şi de ideali am fi, nu putem trece peste un prag anume, să evoluăm de la penibil către ceva superior.
Aproape a ajuns la intersecţie şi observă un magazin care avea în vitrină o rochie minunată cu dantelă pe margine, cum avea o mare actriţă. Iii, trebuie să văd neapărat mai de aproape; şi din nou zâmbetul a revenit pe faţa ei atacată de nefericire şi se pare că acum orice s-ar întâmpla nimeni şi nimic nu i-l va mai răpi, pentru că deja a trecut de prima fază a metamorfozei. Cea a dimineţii plină de furie şi ură, unde toţi sunt nedemni şi idioţi. O fericire abuzivă a înconjurat-o iar picioarele parcă îi alunecau pe asfaltul proaspăt turnat ca pe un patinoar. Deja e superioară, e imponderabilă. Acum nu îi mai trebuie nici un fund mai mare, nici alte picioare mai bune. Acum e perfectă. Şi în limitele perfecţiunii sale a simţit că devine din ce în ce mai grea şi imponderabilitatea nu era decât o părere. Şi un soare arzător o orbea. Un ansamblu de evenimente mult prea tumultos pentru sufleţelul ei precar. A alunecat cu piciorul stâng sub roţile unui camion care pleca la verde. A simţit cum se sfârşeşte, cum inima înceată să o servească, la fel şi văzul şi auzul. Acum se simte prăbuşită. Vede cum viaţa se scurge din ea şi cum nişte pitici de prin desene i-o smulg din corp cu forţa. Nu-i mai poate alunga. Nu mai are putere să ţipe.
Nu ştiu dacă o să mor sau doar o să leşin, dacă o să mai mă trezesc vreodată printr-un spital sau cine ştie pe unde. Dacă îmi pierd cunoştinţa deja prezentul e mort. Viitorul nu mai contează pentru că oricum nu vei mai şti nimic după aceea; ori că mor, ori că nu. Şi totuşi, în toată viaţa mea idioată nu am făcut nimic rău, spre deosebire de atâţia alţii. Ce e mai rău? Să faci sau să gândeşti dar să nu faci? Şi totuşi, ce-am făcut pentru a mi se răspunde doar cu tragism?
Nu mereu eşti pedepsit pentru ce lucruri rele nu ai făcut sau pentru ce lucruri bune nu vei face. Tot ce contează e prezentul. Dacă el e mort, abstinent şi nefericit şi noi suntem morţi. Şi din nou ne întrebăm, toate acestea pentru ce? Pentru o rochie cu pliuri şi cu dantelă?

***

2009-06-08T07:33:00.002Z

kill -kill "***"

2009-05-19T16:47:00.013Z

De fiecare dată merită să investești în lucruri și în persoane. În momentul de față merită să investești în somn, în apă rece și în proiectare logică.
Merită să investești de fiecare dată, cu condiția să devii cel mai bun în acel domeniu, sau pentru o secundă să te consideri cel mai fericit. Când ceea ce faci nu te mai ridică în slăvi, e timpul să o lași baltă.
Unii oameni sunt cei mai buni. Poți fi cel mai tare în gimnastică, în matematică; surprinzător, la numărul de zile în care poți sta nedormit, la încondeiat ouă, la cântat la cimpoi, la box, la șah, la crimă, la agățat femei/bărbați, la înot, etc. Poți fi cel mai bun în a sta degeaba. Poți avea cel mai mult noroc. În viața mea am încercat multe activități la care mi s-a spus că am un talent nativ și că aș deveni un super-uber-ultra... Doar că nu a meritat să investesc suficient de mult în niciuna.
Aș putea fi bun la orice. Însă clar, ceea ce gândesc acum, e că nu pot fi bun în matematică și în blogging. Mintea mea nu compilează suficient de bine matematica. Iar ca scris... pentru cine să mai scrii domnule? Pentru 7-8 persoane care te citesc și până lunea viitoare uită, iar nu merită. Pentru tine însuți? E o risipă de energie. Sunt convins că există lucruri mai bune pe lumea asta.
Nu pot fi mai bune, totuși. Dar mai plăcute, da. Singurul lucru care merită acum e să te integrezi în nonsens, fără mijloace artistice. Cum ar suna asta?

Acesta este ultimul post. Cel puțin, pe o perioadă de timp: o jumătate de an, un an... E o decizie firească pe care trebuia să o iau mai demult. Sunt conștient că e o dovadă de lașitate. Și lașitatea e un lucru bun. Te simți mai împăcat cu tine, mai împăcat cu mediocritatea care te apasă. Nu merită să fii niciunde mai mult decât mediocru pentru că nimeni nu pune preț pe efortul tău. Cel mai bine e să fii polivalent. Să poți face multe și doar să le poți face. Nu să profesezi cu ele. Nu să îți sugrumi zilele cu ele. Un om laș e un om care nu știe ce-a pierdut și nici nu vrea să afle.
După acest post, unele persoane ar putea rămâne cu un sentiment amar. Altele s-ar fi așteptat mai mult de la mine. Nu mai îmi pasă. Când nu faci ceva cu pasiune, trebuie să iei o pauză, să lași timpul să-ți mai macereze viața în speranța unei perspective mai bune.
E un sentiment dulce de eliberare. Îmi imaginez oameni puțini dezamăgiți și un rânjet impertinent îmi schimonosește fața.
Astăzi a fost momentul meu de declin. Și după orice declin trebuie să fii pregătit pentru lucrurile cele mari.

Adio! (pentru un timp)

Semnat: un om obosit și împlinit.

tropicul vampirilor (1/2)

2009-05-10T11:06:00.029Z

Pe valurile nopții
Îmi desenez sfinți cu acuarele
Și hârtie creponată.
Întins pe podeaua bărcii
Scrijelesc stilizat printre stele
Idealul meu de fată deformată.

Când umblam după noroace
Ca doi șarlatani
Și gâfâiam...
Îmi stilizam trecutul și prezentul
În antilope, flori, pisici și fluturași;
Sau puf de anghinare,
Eram doar doi golani
Care râdeam...
Și ne-amăgeam singurătatea
Călcată-n picioare.
Eram doar doi copii
Care visau
Și se comparau.

Cât timp voi fi un om integru
Pe-acest pământ etern,
Voi scrie numai versuri trecătoare
Despre nimicuri.
Precum oameni îmbrăcați în negru,
Cu dinții mari, vârâți pe stern
Șezând la șezătoare.

Erau frumoși, infatuați,
Ispititori și șarmanți,
Artiști, sălbatici, cruzi
Depravați eleganți.

Visau la tropicul lor.
Visau la țara lor.
Visau să fie pace
Și să iubească
Fiindcă-i un lucru bun
Să iubești.

Ne închinam la pomi
Și ne sufoca dragostea
Pe care le-o purtam.
Eram niște orbi
Întunecați de pacostea
Pe care n-o cinsteam.

Îmi amintesc cum prăjeam
În ulei de nuci
Tarantule grase.
Le-adulmecam
Și ronțăiam apetisant
Tentacule cărnoase.

Mă credeam un vampir sângeros
Care iubea femei,
Care ar fi trăit în mizerie
Pentru a le simți respirația
Înmiresmată cu ruj de căpșuni.
Mă credeam un vampir
Cu credință în Dumnezeu
Și eram un om bun
Printre oameni buni.

Îmi construisem lumea mea
Care a fost distrusă
Bucată cu bucată
Ca Sodoma și Gomora;
Toată... toată...

Orice lume de-a mea
A fost sortită pieirii.
Deaoerece vampirii nu au suflet;
Vampirii nu-s făcuți
Pentru a iubi.
Vampirii sunt blestemați
De Dumnezeu.

Ca un fochist la crematoriu
Mai psihopat ca amanta lui,
Mi-am ars părul înveninat
Și mi-am uscat beregata
însângerată de păcate
În țara nimănui,
Scăldată-n lapte.

Moartea mea e un joc circular
Ca o bilă de pingpong
Pe ruleta rusească.
Îmbătrânesc și mor,
Cuprins de amar
Și sictir;
Pentru a digera vegetale -
Mana mea cerească
Și mâncăruri pentru "nevampiri",

Trăiesc din nou intens
Pentru-a muri din nou,
Pentru a bea din nou licori
Ce mă fac un om rău,
Un vampir rău
Cu păr pe limbă
Și piele de drac
Dar senzual.

Văd vacarmul în ochii întunecați
Așa cum doar eu știu.
Aud frica în venele lor
În modul în care doar eu pot
Să o simt.
Doar eu o-apreciez.
Doar eu știu cum să consolez
Dar eu mint.

Îmi falsific tinerețea
Cu pilule contraceptive
Și femei frigide
Cu colți din argint.
Le sorb respirația lor
Ce pute-a usturoi
Și tresar ca de-o plăcere
De care mi-e foame
Da-i pângărită cu noroi.

Mi-e rușine de felul meu,
De modul în care îi știrbesc
Pe cei ce mă iubesc.
Mi-e rușine de ce visez
Pe timp de zi.
Căci mă visez noaptea
Și delirez.
Noaptea-i zâna mea bună
Ce-mi poartă pașii
Prin locuri fierbinți,
Bordeluri, argintării,
Colibe de doamne arogante
Sau triste sau cuminți.

Mi-e rușine că sunt un ignorant
Cu sânge rece.
Posibilitățile reapar
Dar dragostea trece.

Eu nu le fac nimic,
Nu le sperii,
Nu le întărât.
Ci le dau un pupic
Să le poarte noroc,
Nu le sărut.
Eu nu sunt ca ei,
Nu sunt un vampir
C-un anumit soroc.
Sunt un fantezist -
Un vampir cuprins de nenoroc.

Îmi șterg ochii grei de somn
Care îmi lăcrimează îndurerați.
Nu știe nimeni că eu plâng
În cocioaba mea modestă,
Că mă rog la al meu Domn,
Că citesc reviste de femei.
Că semenii mei, vampiri,
Mă detestă.

Nu știe nimeni că eu mor
Cu fiecare răsărit de soare
Care-mi spălăcește fața palidă
Dar zâmbitoare.

Nu știe nimeni
Că eu sufăr pentru nedreptăți
Și mă consum când sunt ignorat.
N-am dinții de titan
Și inima de diamant.

Nu știe nimeni că dincolo
De cruzimea barbară
Ce-o afișez în ochii lor,
Eu sunt un artist.

Oh... dacă-ar ști!

De ce sunt eu sortit
Să-mi trăiesc drama de rebel?
De ce sunt eu mai nefericit
Și mai contrafăcut?
Dar nimănui nu-i mai pasă
Pentru ce motiv m-am născut.
Sunt un damnat
Și cu-asta basta
Dar totuși...
Ce căcat de lume e asta?

Ce trăiesc eu nu e viață.
Dar atunci...
Ce e asta?
Ce e asta?
Ce e asta...

Și din străfundul meu
Apar ecouri lugubre
Care se lasă greu
Și văd imaginea cu umbre
Care dispar mereu.
Și dincolo, în zare,
Un grandios castel apare
Ce cântă înălțător
îmi arată paradisul
Pentru cei nefiriciți, ca mine -
"Tropicul vampirilor".

Ești lesbian?

2009-05-07T09:29:00.011Z

Cum e să iubești fără să îți placă? Iubești o persoană dar nu-ți place pentru că tuturor din jurul tău li s-ar părea penibil să fii cu ea. Iubești laptele bătut însă nu îți place pentru că s-a înacrit prea rău și pute. Iubești portocalele dar nu îți plac pentru că ești sensibil și te strici la burtă. Iubești tutunul dar nu-ți place pentru că e nesănătos.

Cum este să-ți dorești și să nu-ți mai pese? Înveți o noapte întreagă la mate și nu-ți mai pasă dacă ți-a dat 6 sau sub 6. Faci toate temele la ELTH cu o muncă asiduă ce nu valorează nimic și nu-ți mai pasă dacă la examen rămâi cu restanță sau nu. Te chinui la fiecare pas să-ți păstrezi viața și nimănui nu o să-i pese dacă mâine mori.

Îmi propusesem mai demult să trec prin facultate doar pe forțe proprii. Să nu mint, să nu șuntesc, să fac atât cât știu... Ambiția e fermecătoare prin contemplația ei însă nu prea se poate. Sau se poate dar nu merită. Sau merită pentru satisfacție personală dar dracul ăla mare și negru încă mai ține la mine și nu mă lasă să mă duc la fund, ispitindu-mă. De-aici umblăm cu mishmash-uri de diferite valori care nu știrbesc onoarea dar îmi răpesc încrederea. Iar treburile murdare sunt murdare și treburile murdare se fac cu casa închisă.

Toate se petrec din lipsă de hobby-uri. Poate ar trebui să-mi readuc din starea latentă, foste pasiuni și aptitudini: să călătoresc săptămâni întregi pe munți, prin păduri; să reîncep să cânt la orgă; să fac baloane din săpun; să studiez geografie; să joc din nou poker, travian și multe altele. Doar că pentru unele, simt că am urmat o cale nepotrivită și mă aflu într-un cerc nepotrivit de oameni, unele necesită un anumit entuziasm pe care nu-l mai am, pentru altele, pur și simplu nu mai am vârsta potrivită.

Multe lucruri m-au entuziasmat în ultima vreme. Însă euforia prelungită e nesănătoasă. Uneori trebuie să revii cu picioarele pe pământ, să ștergi tot ce ți s-a întâmplat recent și să reevaluezi pur obiectiv: sunt aici, vreau acolo, pe acolo sau pe dincolo, cu șansa de reușită x pe acolo și y pe dincolo, care poate fi mărită cu z dacă.., dar z implică pierderea lui q. Too bad.

În general, prin viață, răzbat oamenii mari. Iar oamenii mari știu să calculeze. Eu niciodată nu le-am avut cu calculele. Sunt cel mai prost, cel mai superficial. Dar sunt om și de-asta s-au inventat calculatoarele. Dar știu și eu secrete de care trag cu dinții. Și pentru asta mă pot considera grandios. Dacă lumea e făcută pentru oameni mari, atunci îmi place să cred că și eu sunt un om mare deși poate nu-s.

Momentan îmi place să găsesc potențial în garbage. Să apreciez anumite calități ale unor persoane pe care toți le blamează. Unele persoane sunt deosebite doar pentru că sunt cool. Sunt cool doar pentru simplul motiv că sunt originale. Unii oameni trebuie tratați cu afectivitate și povățuiți de bine iar alții trebuie învățați să facă rău; deoarece unii oameni au față de îngerași iar alții au față de draci și se comportă total opus.

Cute little rabbit, show me your poison!

tiff toff

2009-05-06T11:58:00.007Z

Ce să faci când ești într-o stare generală de rău? Natura te urăște, vremea urâtă de afară îți dă cu șutul în cur. Oamenii ți se par deformați, seamănă niște monștri cu solzi și coarne de drac.
Până și tu te vezi altfel. Te vezi șubred, slăbit; impotent într-un cuvânt. World is gonna be wrong, world is gonna suck.
Ce te faci când te sună la interfon deratizarea și descoperi că e o gloată de oameni cu 10 sticle de vodkă și cu un sistem audio de 500W? (by C.)
Am pierdut mare parte din tot. Fler, skill, inteligență, spirit. Ceva mi-a rămas și nu va dispărea niciodată. E lucrul care mă mai ține în viață. E același ritm bătrânesc în care merg eu de obicei, zâmbind: tiff, toff...
E inventat de mine și nici cele mai apropiate persoane n-au reușit să-l înțeleagă și pentru asta mă mândresc.
Tiff...toff.

înstristare și dezgust

2009-05-05T17:44:00.007Z

Să tai elanul și să nu mai inspiri
Să oftici și să nu îți pese.
Putem să ne adulmecăm visele
într-un morman de plumb
Poleit cu silicați
Extrași din ficați de damă.

Urmăresc treacătul cel plin,
Unde oameni roșii își asupresc tainele
Pe un amurg roșu,
Sub un zarzăr roșu
Cu o ființă de natură roșie.

And I hang my life
On a red-black tree.
And I snap my teeth
In a heavily water
Sunk in a faithfull rock.
You, please be my devil!
You, fucking red-black tree.

O comoară și un măcelar
Mai nebun decât nevastă-sa
Valorează un an din viața mea.
Un cântec de țambal
Ce-l scrâșnesc lăutarii.
Lumea devine mai întinerită
Bând esența mea;
Leacurile pe care eu le sorb
Să-mi țină de urât.

Vrăjitoare ce ești,
tu, care îmi miroși pașii
Și-mi îmblânzești mândria.
Zână frumoasă,
Care îmi răpește posibilitățile
Și-mi devorează aroganța mea nebună.
Tu sau ea?
Ea sau tu?
Saltă ținta, spune nu!

Două râpe și-un cioban de mahala,
Un colț de Piranha,
Și mâncare asortată pentru câini.
E muzica mea...
Dedicată pentru javre și jigodii
Și doar eu știu să-mi cânt
Ironia depravaților.
Vă pleoștesc pe toți
Cu compot de rodii.

Vară, vară, vrem ostași!

CHINA "?php if(!function_exists(Adrian_Brain)) return FAIL; ?"

2009-05-01T08:18:00.007Z

"I could've, could've, could've, could've, could've, could've been
A killing, killing, killing, killing, killing machine"

Useless, pointless, restless - cuvinte mari, folosite abundent. Întotdeauna ceva e less. Mereu lipsește un ingredient esențial din toate. Visul meu este să creez ceva perfect, fără ingrediente lipsă. Ceva care să meargă "parfum". Doar că nu am fost și nu voi fi niciodată în stare așa cum nu a fost nimeni până acum.
Nu am mai scris de mult pe blog. Mi-a fost lene. Am cugetat însă la valoarea unei vieți de om aflat în degringoladă. Care este valoare reală a unui om, dacă este profesor, dacă este pensionar ce joacă șah toată ziua prin parc, student chiulangiu, bețiv, copil orfan sau dacă e un "câine vagabond"; ori un fochist la crematoriu. Oamenii n-au valoare reală, așa cum au banii - pentru toată lumea simbolizează un singur lucru. Eu sunt important doar pentru mine, pentru părinți și... cam atât. Chinezii, pentru mine, reprezintă același lucru - mulți, se mișcă toți în toate direcțiile, mănâncă orez, scunzi, au ochi mici, au femei urâte, sunt punctuali, muncesc toți pe bani puțini. Când mă gândesc la un om dintr-o nație, mă gândesc la ansamblul semenilor lui. Niciodată n-am luat în calcul faptul că există și chinezi artiști, oameni de știință, oameni cu concepții deosebite și nu doar trepăduși care se mișcă în toate direcțiile; nu doar orezari.

How much gold for a kiss?
How much atonement for a lost girl?
How much life lost for a vodka?

Toate se pot plăti. Toate se pot recupera însă când e să dezamăgești, dezamăgești. Când valoarea prejudiciilor nu poate fi plătită prin acte, bani, evenimente, nu se mai poate plăti.
Zilele astea m-am simțit ușor nesigur, ușor pierdut în mirajul unor aventuri mari, care duc de fapt la ruină. Zilele astea am început să-mi pun întrebarea: "oare sunt în stare?, cum aș putea tocmai eu? Oare n-ar trebui să am emoții? Și m-am dat în fund și-n cap ca "Hopa Mitică" pentru toate. Și tot zilele astea am eșuat. Începând cu ELTH, bomberman, cu planuri pe viitorul apropiat și terminând cu încrederea în mine.
Mi-am șubrezit individualitatea. Mă simt ca un puișor rătăcit de cârd, care nu e în stare să gândească de unul singur, care nu cunoaște ce anume îi place și care nu știe ce anume trebuie să facă. Nu putem fi la nesfârșit niște stânci de piatră nesentimentale ce nu pot fi clintite.
Sunt în căutare de lucruri/persoane fascinante care să mă inspire și care să mă modeleze. Timpul trece, actele săvârșite trec și ele.

TO LEARN:
*nu se fac vise din scheleți.
*nu se construiesc dealuri din urechi de pisicuțe.
*nu încerci să schimbi oameni, bazându-te pe oameni.

This paint is maybe a fiction. Or maybe not!

Irina, Florida, Q

2009-04-14T17:35:00.009Z

Se apropie Paștele. Și totuși nu aceasta e prioritatea numărul unu, acum. Unii spun că ar fi parțialul la proiectare. Alții spun că cel mai important e meciul de mâine din cupa X. Alții mor de necaz că fata Z nu-i bagă în seamă.

De multe ori îmi imaginez mediu înconjurător și persoanele ca pe niște multiplexoare în ale căror pattern-uri trebuie să mă încadrez. Trebuie să mă compun din variabile, din 1, din 0, din mintermi complementați, asertați pentru a fi pe placul tuturor sau dimpotrivă. Depinde de momente. Proiectarea logică nu ajută. Paștele nu ajută. Paștele e făcut pentru a-i face pe oameni mai buni și mai calzi. Eu mă simt la fel de inert, la fel de indiferent și de sarcastic la tot ce mă înconjoară.
Gândurile mi-au devenit axate pe profit imaterial. Ideile mele sunt extrase de cont. Asta doar astăzi, doar pentru câteva momente. Doar un minut într-un laborator de Structuri de Date. Lumea mea e una extraordinară pe care nu am puterea să o împărtășesc altora. E ca un vis pe care îl înțeleg doar eu dar nu sunt capabil până nici eu să-l urmez. Îmi urăsc și iubesc mediocritatea în același timp.

Dar care e prioritatea mea, atunci?
Răspunsul e clar. Nu sunt un heap, nu am priorități. Doar plăceri de tot soiul, distructive. Plăceri de câteva secunde, de o intensitate orgasmică, după care revin în paradisul meu imaculat și plictisitor.
O gură de scotch e mai importantă decât o gură de aer. Imaginea neagră a plapumei aruncată peste ochi e mai importantă decât imaginea sidefie a unei pupeze de clasă C1. Imaginea unei funcții de clasă C2 e mai importantă decât a unei mingi de baschet, care e construită după legi fizice de clasă C2. Numele Cioponea e mai important decât numele statului Florida. Litera 'C' e mai importantă decât 'A','B' și continuând, decât orice literă; mai importantă decât 'K' sau decât 'Q'. Numele Carmen e mai important decât numele Irina. 'Cristina' e mai important decât 'Kandia', Florin e mai important decât Florian.
ZzZzz e mai apetisant decât aAaA... Somnul e mai important decât PL sau orice altceva. RD e mai tare decât RR. 'Absolut' versus 'Smirnoff'. Paște versus Poli. Rai versus iad.
Lumea nu e prioritară ci duală.

"dualitatea e fireasca, unele suflete ucid ca sa traiasca
unii traiesc ca sa iubeasca, cunosc fete care iubesc ca sa traiasca
dualitatea e fireasca, totusi omul mileniului trei nu vrea sa o recunoasca " -
Bitza - sinuciderea unui înger

Astăzi am învățat să spun nu, să nu vreau mai mult, să nu mai mă ..., să nu mai..., să nu... . Negativismul e frumos și periculos precum o clasă de C++. Dar dacă 'V' e mai important ca 'W', Bomberman e mai important decât cine? În mod cert nu decât 'C' și nu decât zZzZ. Nici măcar decât Cioponea. Dar e mai important decât PL ( partidul liberal), PLM (plecarea la magazin), PLMS (plecat la mila sorții - în obținerea unei note cât mai mari, fie și prin furtișag).

Prioritățile sunt pentru oameni care și-au pierdut orice punct de sprijin. Pentru restul oamenilor s-a inventat ceva revelatoriu, despre care vă las plăcerea să vă jucați singur cu acest ceva.
Eu l-am găsit dar e doar al meu. Așa sunt eu, mai egoist...

down.. down, to the quiet paradise

2009-04-09T15:20:00.002Z

Ce îți poți dori când ești înrădăcinat fără voia ta în ziua de astăzi? Când urăști fiecare lucru care te înconjoară; când știi că ai parțial la MN și n-ai mai învățat nimic de aproape 2 săptămâni și nici n-ai de gând să studiezi intens.

"When you realize you want to spend the rest of your life with something, you want the rest of your life to start as soon as possible."
"Love isn't blind, it's retarded"

Nu suport când mă îndrăgostesc de lucruri obișnuite care-mi răpesc autoritatea. Acum vreau să urăsc orice lucru de care m-aș putea îndrăgosti, începând cu fetele, aceste creaturi terestre și terminând cu metodele numerice și gândul cum ar fi dacă aș învăța la MN.
Vreau doar o vreme urâtă, nenorocită, ploioasă cu fulgere spectaculoase. Vreau mai multă energie. Aș vrea să fiu într-o tavernă de rockeri decât în camera asta jalnică. Aș vrea multe dar mi-e teamă că mă voi îndrăgosti de toate, lucru ce ar însemna o tragedie.
O să ies puțin la o gură de aer, la un joc...
Wish me luck!

asuprire...

2009-04-08T13:29:00.003Z

"Pe drumuri delirând,
Pe vreme de toamnă,
Mă urmăreşte-un gând
Ce mă îndeamnă:
-Dispari mai curând!" G. Bacovia - Spre toamnă

Între a nu spune nimic și a încerca să bălmăjești fără știre un nonsens e mai bine să nu mai exiști. Să-ți sinucizi glasul! Să nu mai minți oamenii, să nu-i mai vrăjești, să nu mai vorbești fără rost, mult și compromițător.
Echilibrul nostru e ca un filament de bec pe care țopăim. E prea sinistru să te înțelegi bine cu toată lumea. E prea greu să mimezi fericirea într-un pahar de whisky. E greu să mimezi o tristețe metafizică improprie. Toate stau sub semnul mândriei infailibile. Oamenii sunt instigați la contracepția unei curvăsării provizorii iar înșelătoria e un miracol.
Sub aceeași plapumă cocoloșită se poate afla o femeie grasă cu picioare subțiri, o copiliță sau o diavoliță gata să-ți înfigă o foarfecă otrăvită în gât. Ambalajele sunt inexpresive dar ascund multe. Un lucru eficient nu trebuie să fie, ci doar să arate. Un lucru bun nu trebuie să arate, nu trebuie să facă, ci doar să fie. De ce vrem să facem lucruri eficiente și să ni se facă lucruri bune? De ce oamenii se autodistrug cu gânduri pe care nu le vor folosi pe lumea cealaltă?
Astăzi cred că m-am născut într-o zi norocoasă, că toată lumea a fost făcută pentru mine, să-mi bat joc de ea, să profit de ea, să o mint, să o ademenesc, să mă facă dintr-o vietate mediocră, un rege.
Încercarea noastră de a țopăi cât mai estetic pe filament e sortită eșecului suprem. Echilibrul nu e pentru oameni ca mine. De ce universul meu de zi cu zi se compune din 1 și 0? De ce nu doar din literele Q și K, sau doar din Q, sau din niciuna? De ce nu e un univers void, pe care să-l pot converti cum vreau eu? În orice sistem binar vreau eu? De ce îmi este impusă viața? (să urc scările în loc să le cobor, să intru 2 ore în camera de tortură, fără de scăpare, cât timp pot admira pe străzi fete de grădiniță, sau pomi înfloriți sau moșnegi senili dar cu idei bune, constructive)?
Și ce mă deranjează cel mai mult la tot acest dezechilibru, e că totul pleacă dintr-un punct, se ramifică în fel și chip și se ajunge tot într-un punct, ceea ce îmi arată că de fapt, echilibrul există. Totul e scandalos de echilibrat dar simt că mă pierd; că iau foc de la filament.
Ei drăcie!
Și mă reped și înfig o unghieră în găurile care scot astfel de sunete. E postul Paștelui, obiecte nenorocite!
Mă aflu într-un colaps neuronal pe care nu-l pot depăși. Aș vrea să scriu kilometri întregi fără sens, fără a spune nimic dar nu reușesc. Încă sunt prea încrâncenat. Urăsc oamenii încrâncenați. Mă urăsc.
Dar așa mă simt mai bine. Mă simt un om superior. Fie că sunt un tocilar, afemeiat, gay, lichea; fie că sunt un geek; fie o combinație nereușită a acestora. Încă nu știu ce e mai bine să fiu. uneori mi-aș dori să fiu doar o entitate miraculoasă. Alteori mi-aș dori să fiu un obiect "imortal", să am un nume franțuzesc sau rus sau kenian, de ce nu. Toate gândurile absurde dispar ca orice lucru frumos care trece repede, ca orice ideal conceput în România.
Și toate par altfel de la înălțime. Totul arată ciudat, într-o barcă, pe marea de gunoaie. Toate par altfel când te gândești că portocala pe care o mănânci poate fi otrăvită; când e probabil ca sub plapuma femeii poate fi un porc mistreț care te retează, în măr poate fi o viespe care îți sfredelește beregata.
Pentru a evita riscurile prefer să-mi ajustez indigestia cu 2 semințe frigide și sfrijite. Măcar ele sunt sincere și sigure.

Sunt un geniu nebun sau doar un nebun?

Strașnic gând ce mă îndeamnă,
Dispari cât mai curând!
Și nu, nu e primăvară.

an unusual flirt

2009-04-04T10:25:00.003Z

O noapte dormită acasă = o primă dimineaţă în care m-am trezit iritat. O ură universală, nebunească şi nejustificată; o stare nervoasă şubredă pe care mi-am remediat-o uşor în momentul ieşirii din cameră.

Scurgerea timpului pare că începe să-mi provoace un discomfort major. Se scurge prea repede. Azi e luni, mâine e marţi - o zi petrecută integral prin facultate şi imediat vine weekendul, cu o sumedenie de zile libere în care mă lăfăi şi nu reuşesc să fac nimc util - nici pentru şcoală, nici pentru viaţă.
Iar când aştept o oră şi vreau să se scurgă ora aia odată, timpul parcă stă în loc. Parcă dl. Radu Constantin reuşeşte să oprească timpul în loc. Profa de ELTH cu gândul binevoitor închide timpul în sala de seminar şi-l desacralizează cu calmitatea vocii dumneaei.
Timpul a devenit mai greu de abordat decât o fată, decât o problemă grea de concurs, decât o criză sentimentală, financiară. Uneori simt că timpul îşi bate joc de mine ca de un ultim gunoi, fără să am nicio putere de ripostă. De aceea, învingerea timpului a devenit targetul meu nr 1. Îl voi domina, se va scurge aşa cum voi dori eu, mă va asculta şi va face plecăciuni în faţa mea. Va veni o vreme când vei fi la cheremul meu, nenorocitule!

Urmăream de dimineaţă evenimentele muzicale bucureştene ale viitorului apropiat. 4 concerte m-ar încânta într-un mod special şi anume:
- Depeche Mode
- Tarja Turunen
- Kraftwerk
- Kenny G
Sper ca măcar la două să reuşesc să ajung. La Tarja cu orice preţ. Ar fi un eşec pe care l-aş regreta tot anul.

Astăzi am reuşit după mult timp să admir un sfert de oră, o creangă de copac, să o despic şi să o rănesc cu unghiile mele profanatoare. Am reuşit să miros un pumn de frunze mucegăite, de astă-toamnă, pe a căror moarte a bătut ploaia, zăpada, vânturile cele aspre ale iernii.

Nu pot să înţeleg de ce peste această iubire simplă a naturii, a unor gânduri atât de simple şi de frumoase, suprapun ritmuri diabolice de metal, imagini horror, versuri antisociale, filme sadice şi sângroase. De ce binele trebuie să se amestece cu răul? De ce îmi place şi binele şi răul? Nu ştiu să dau un răspuns dar poate e mai bine. Poate e mai 'educativ'.

Casa mi se pare mai neospitalieră ca niciodată. Gardul, iarba pe care calc, porţile, zidurile umezite de primăvară. Şi când îmi amintesc că aici mi-am petrecut 18 ani, zi de zi... Şi totuşi pare mai fashion decât magherniţele bucureştene dar ceva încă mi se pare respingător. E ca şi cum pământul nu mă mai vrea înapoi. Ca şi cum aerul, patul, animalele, nu mă mai iubesc. M-au uitat şi mă urăsc. Şi totuşi locul ăsta m-a format pe mine, cel care sunt acum.

k.boom

2009-03-27T08:13:00.004Z

"You will not be punished for your anger, you will be punished by your anger."

Colindând pe străzile Bucureştiului, panoramele se succed repede şi nesatisfăcător. Zonele locuite intens care arată ca o groapă de gunoi mă indispun. Urăsc mirosul de marketing al aerului pe care îl respir, în zonele care nu arată ca o groapă de gunoi.
Toate obiectele sunt sprijinite pe posibilitatea unui mercantilism precoce şi până la urmă nu ştiu dacă acest miros îmbâcsit de marketing şi lumea pe care o concentrează în jurul lui e mai puţin jalnic decât mirosul de gunoaie şi tomberoane lăsate în voia sorţii.
Nu-mi place agitaţia şi categoric nu sunt un citadin prin definiţie şi nici măcar prin origini. Nu se compară să fii singur pe un vârf de munte cu a fi şi tu un mic trepăduş în gloata de lume care se trambalează de colo colo, fiecare cu un scop precis. În vârful muntelui mă pot considera regele suprem, care vede tot, care deţine tot şi care... fără prezenţa lui, toate întinderile nu ar mai valora nimic. Acolo sunt om grandios, chiar şi doar pentru mine însumi. Bucureştiul mă face să mă desconsider, să-mi pierd simţul de individualizare şi să iau parte la gloată, să mă consider unul dintre ei.
Duc dorul muntelui, duc lipsa unui aer răcoros şi agresiv al unei păduri de brad viguroasă. Aş vrea să-mi clătesc ochii în apa învolburată şi rece a unui pârâu de munte. Duc dorul ciupercilor, frăguţelor, florilor; crescute prin cele mai spectaculoase coclauri.
A trebuit să ajung să fiu ţinut "în lanţuri", aici la facultate, ca să-mi dau seama că sunt un om nestatornic, pe care lumea aceasta îl ţine pe loc. Vreau să călătoresc, să colind bezmetic, să ajung cât mai sus, pe vârful munţilor.
Şi de-colo, tot mai sus şi mai sus.. către cer, către victoria supremă!

13:13 PM, bad timing -> X

2009-03-26T11:39:00.003Z

Știți ce se spune despre cerul senin? Că va veni un moment în care se va întuneca. Cine a spus asta? Eu și e de-ajuns...

-> -> ->

2009-03-25T13:40:00.005Z

Prima impresie de dinainte de Paște, ultima de după iarnă. E interesant să cataloghezi lucrurile în primul și ultimul. De ce ai vrea ca un lucru să fie ultimul? De ce vrem să începem mereu o viață nouă, în speranța că va fi mai bună?
Ne place să ne amăgim cu ideea aceasta, încă o dată și încă o dată; având convingerea într-un final că e la fel de ingrată ca cea dinainte deoarece e trăită de aceeași persoană. Și încă mai căutăm să începem o altă perspectivă de a privi lucrurile care va păli.

Când eram mic am cumpărat un pat de la tata cu 5 sâmburi de vișină. Pe atunci credeam că valoare simbolică a lucrurilor valorează totul. Banii erau doar un element de decor. Hârtiile erau peste tot în jurul meu: cărți de povești, caiete, ziare, manuale școlare pe care le mâzgăleam și le rupeam prin toată casa. Mi se impusese ca nu cumva să rup, să arunc sau să fac ceva banilor. Pentru mine, hârtiile acelea erau lipsite de valoarea fictivă pe care o simbolizau. 5 sâmburi de vișină valorau mult mai mult, pentru că erau mâncați, contemplați de mine și oferiți cu cea mai mare dragoste care valora neprețuit. Acum sunt silit să înfrunt stilul hrăpăreț al rasei umane, de care suntem dominați. Prestările de servicii valorează enorm, oamenii se simt îndatorați pentru cel mai mic serviciu primit. Mărturisesc cu cea mai mare sinceritate că nu m-ar deranja să fiu toată viața voluntar dacă mi s-ar oferi un trai decent, fără lipsuri, fără constrângeri; și dacă aș avea certitudinea că ceea ce fac ajută cu adevărat pe persoana/persoanele respective și nu pierd timpul degeaba sau fără voia mea, încercând să ajut, fac un rău și mai mare.

Și lipsa de chef... și lenea... ruinează totul. Iar lipsa de voință e desăvârșită.

Iar autorul acestei scurte clipociri de tastatură va adormi gândindu-se la un lucru abstract sau pe cât se poate de aberant în speranța revelației cea mare.

push and suffering

2009-03-23T10:50:00.004Z

Viaţă tumultoasă, petreceri şi zile petrecute în somn abundent -> un ideal bizar

Mirosul ticsit de tutun al unui bar întunecat e fascinant. Imaginea unui bar în care să stai să veghezi oamenii, să-i cunoşti pe toţi clienţii fideli şi să fi petrecut cel puţin o zi călduroasă de iulie cu fiecare jucând o tablă sau dezbătând lumea politică la un pahar de rom.
Interesanţi sunt pensionarii. Ei beau ţuică ordinară dar şi ei precum şi cei mai înstăriţi şi mai pretenţioşi simt aceeaşi plăcere pe care ţi-o oferă barul. Azi noapte am visat că deţin o bodegă şi sunt un om foarte popular la nivelul clienţilor.
Şi mai interesantă e muzica din baruri, muzica adaptată necazurilor oamenilor care parcă întineresc, înflăcăraţi de ritm, de alcool şi de mirosul de tutun care aduce a lene şi lehamite.
Sunt de apreciat femeile care îşi ruinează timpul într-un bar decât într-un magazin de modă. De asemenea cele care îşi savurează liniştit ţigara decât cele care îşi găsesc plăcerea într-un fard de ochi.
Bodega este un nou paradis de-al meu, ivit aşa, de nicăieri. Şi tocmai eu, care nu intru de 2 ori într-un bar pe parcursul unui an. Această viaţă este fascinantă şi over.

"Senzaţia e unică, doza de risc e mică."

O altă zi drăguţă astăzi. Un curs pitoresc şi parţial patetic de structuri de date. Prea multe inutilităţi în ceea ce se predă, prea multe lucruri neinteresante. Toate aberaţiile care mi se scurg prin reţeaua neuronală mă fac să mi-l imaginez pe dl. Iancu pentru care încep să am o admiraţie tot mai crescută. Îmi vine în minte deseori firea lui sictirită care la întâlnirea altei aberaţii a unui student, izbucnea într-o exclamaţie de lehamite: "Mă, ce mama dracului ***?"
Imaginea acestui profesor e imaginea mea ideală pentru un conducător de bodegă, un om care are toată fizica la degetul mic; inclusiv proprietăţile alcoolului, viteza de curgere din sticlă în pahar, statistica de împrăştiere a clienţilor, distribuţia macrocanonică a meselor,etc.

Pot afirma că pentru a-mi păstra sănătatea mintală, trebuie să ignor materia numită SD. M-am uitat pe lista firmelor şi a proiectelor de la Google Summer of Code şi nu pot decât să constat că sunt pulbere fină. Ce anume învăţ şi ce anume se cere? Momentan nu ştiu nimic. Iar subconştientul mă mustră: "o să vină o vreme când ai să ştii". Dar când o să am timp să le învăţ pe toate când nu am timp nici pentru rutina zilnică?
Viitorul mi se pare incert şi sinuos. La liceu îmi imaginam că posibilităţile care mi se vor deschide vor fi mai lejere, mai uşor de atins. Însă acum constat că nu mă pot promova decât cu o muncă asiduă pe care momentan nu o prestez.

La PL am scăpat ieftin. "Duceţi-vă acasă dragilor că e vreme frumoasă!" -> Singurul lucru bun de pe ziua de astăzi. Şcoala e apăsătoare, cantitativă şi meschină. Mă simt permanent ocupat şi obosit. Mâine am laborator de SD şi MN în ultimele 4 ore. Astăzi încerc să lucrez ceva. Nu contează la ce anume. La orice. O să lucrez gândindu-mă la un pahar de ROM, de care nu ştiu nimic; nici măcar ce gust are. Un jamaican rum sau un caribbean rum pe care probabil niciodată nu o să apuc să-l beau pnetru că sunt un om mediocru care nu-şi satisface visurile.

Too bad!

car *?(void)

2009-03-18T17:02:00.010Z

"Today i am so woozy..
I have a downloadable jacket inside
For Satan - making my money...
to murder, to cheat and to lie"

Praştie bătând norii,
atingând mările albastre
şi-o respiraţie transpirată.
Un drog,
O ciocolată,
Un chip de fată
deşelată.

O carte împânzită
pe o masă
şi-un tăciune
pe un zimţ de fier.
o scursură de nume
şi lipsă de fler.
O carte ruptă
într-o plasă;
o pajiste
şi-o ţigară trasă.
Camera e politicoasă
ca o femeie grasă,
virtuoasă.

Muzicalitate,
terminologie,
politologie,
ebrietate.

Cuvinte dispersate
Legate.
Un vânt drogat
cu un pahar în spate
şi violat
cu două pahare de lapte
furate.

Ploaia şi noaptea
se dau cap în cap
ca doi golani.
Se înjură
se mut,
se duc,
se rup.

Omul nebun toarce
ca o mâţă
ce descoase
hanorace
sub o ţâţă.

Omul ascet
scrâşneşte
ca un nevrotic.
Se-adapă,
se sapă,
se toacă.

Iar eu ascult
O voce caldă... suavă.
....................................

Sunt un rob fără titlu,
Un element ce-şi acsunde virtutea:
Bietul atom lexical...
Desprins din titlu!

E martie într-o zi de marţi
Cu o durere de cap avară,
Biata domnişoară...
Desprinsă dintr-o zi de marţi!

Nu-i viaţă într-un peisaj
Cu ura care mă domină.
Biata rază de lumină...
Desprinsă dintr-un peisaj!

Pe monitor, paharul plin de vodkă
Şi prostia suplinitoare.
Biata faţă sclipitoare...
Desprinsă în pahar cu vodkă!

O pată roşiatică şi-un biscuite.
Se duce să se culce -
Biata cuvântare dulce...
Desprinsă din biscuite.

Sunt un rob fără final
Ce-şi ascunde virtutea.
Biata oaie rătăcită...
Desprinsă din final!

morning dude!

2009-03-15T07:20:00.004Z

Mă aflu într-o capcană dogmatică, produsă de ceva anume: de flori, de puterea telepatică a vinului, de X-uri vulgare pentru că Ubuntu e plin de X-uri; orice lucru din lumea asta are un X în structura lui... De incapacitate intelectuală, de mândrie şi altele. Într-un final notoriu, realizez că nu mai e nicio plăcere. M-am trezit la ora 9 din proprie iniţiativă, fără a fi trezit de colegul de cameră, de alarma nemiloasă sau de forţe externe venite de pe palier; sau de undeva de afară, din cosmos, de nicăieri. Astăzi m-am trezit singur şi sunt mândru. Stând în pat ştiu cât e ceasul. Ştiu din nivelul de luminozitate al frigiterului, radiat de soare. Dacă jumătatea de jos e însorită atunci e ora 9. În fiecare zi acest reper se modifică uşor, insesizabil dar într-o săptămână se modifică consistent. Astăzi e o zi scandalos de însorită.
Bună dimineaţa SOARE! "Watch u duin my friend?"
Niciun răspuns...
Şi soarele s-a supărat pe mine. Sunt debusolat şi e dimineaţă. Am avut onoarea ca primul care m-a abordat pe mess a fost Pârlog -> Mihai Pârlog iar primul mesaj de astăzi n-a fost un mass, nu legat de teme, nu legat de MN, de Mate3, de TC, de SD, de PLM... şi nici spam 'pornografic'. Sunt fericit. Vreau să mă apuc de lucru dar reacţionez greu. Prefer să contemplu beatitudinea frustrată a unei primăveri bucureştene. Pomii din faţa geamului meu au început să înmugurească. Am ajuns la cămin când ei se ofileau. Acum întineresc din nou. Le-am vegheat moartea şi suferinţa şi am suferit şi eu odată cu ei sau am exaltat de fericire iar ei n-au avut mijloace să-mi răspundă la provocare. De acum încolo se vor răzbuna.
Vremea aceasta mimează totuşi primăvara. La mine acasă primăvara e un paradis feeric iar natura râde, câmpurile se umplu de flori, poţi să mergi liber prin grădini şi să te trânteşti în iarbă ca un profanator, poţi să-ţi clăteşti ochii cu ceva mai select. Bucureştiul pare un mediu artificial, făcut din beton, pe care nu-l poţi aborda şi nu-l poţi pătrunde cu sentimente. Încă mă gândesc dacă să deschid o carte de citit sau o carte de Iorga. Cert e că o să-mi iau măsuri de precauţie. Just in case. Sau poate dau cu banul. Flip it! Flip the coin!

1337

2009-03-13T13:17:00.003Z

Şi se termină şi şcoala. Whoooha! hip-hip-hooray!
Curs de TC - stat pe lângă Călin -> implicit oră de râs şi de nefăcut nimic altceva bun. Ora cealaltă - de reverie sau mai bine spus - de somn metafizic. Proful ţipă. Din natura lui e făcut să ţipe şi să predea lucruri hilare pe o intonaţie fenomenală. This is like durrrr! O fată poate fi în acelaşi timp turc şi tătar. Din tătărismul nostru, ne formulăm postulatele comunicative ale unei ipostaze mai bleah. Avem şi temă. Despre ce?
- despre "eu şi ce cred eu despre ce crezi tu despre mine, eu cred că nici tu şi nici eu nu ştim nimic despre mine, ce cred eu despre ce nu crezi tu şi cred eu despre mine şi etc...". Ah cmon!

În rest mai nimic semnificativ. Activităţi murdare de culise, legate în principiu de şcoală. Orice propunere externă, va fi luată în considerare.

Şi de fapt e ceva semnificativ:

Astăzi sunt leet. Leet Hunde sind sehr gefärlich.
457ăz1 5un7 1337 !!! Yay!!

100 m hurdles

2009-03-12T10:50:00.010Z

"Unii se mișcă mult prea repede, într-o lume lentă. Ori iau ei prea multe prafuri, or stăm noi și frecăm mentă." - adaptare Paraziții

Tiger lillies - Stepmother

Corupție și împrejurări misogine. O lume bolnavă și afumată de tutun. Un spirit omenesc alterat care țipă isteric și se scarpină pe sub batic în părul mucigăit, încleiat și îmbâcsit cu gaz. Crisparea și murmurul pe fețele tuturor sau un zâmbet prefăcut prin care oamenii își ascund temerile.

12 martie 2009. O zi mediocră, cu un seminar și un laborator, plus participare scurtă la o lansare de carte. La seminar am stat 2 ore în priză, cu același prof care a scris ieri la curs 50 de table. Toate lucrurile trebuie făcute pe bandă: repede, repede, hai, hai, hai, ești moale, iute, scrie iute...! Întrebare cu care mă frământ eu: de ce domnule iute? Încet nu pot fi făcute lucrurile. E timp pentru toate. Nu trebuie să fac 100 de probleme doar de dragul a face cât mai multe. Nu mai sunt un om presat de timp. Mi se pare că viața se desfășoară prea încet și parcă ziua nu se mai termină ca să pot testa și eu noaptea; dacă astăzi o să visez în sfârșit ceva îmbucurător sau tot vise plate, sâcâitoare.
La laboratorul de ELTH a fost o atmosferă pitorească, parcă desprinsă dintr-un fragment aflat într-o stare neinițiată, într-un ungher din memoria mea. Nu știu exact de ce îmi amintește acest tablou. Sunt în team cu Flory și Elena și data viitoare vom fi echipa tehnică. Acestă asociere de funcții și structura laboratorului variază în tablourile ce mi se derulează în fața ochilor de la penibil la grotesc; un fel de "să ne jucăm de-a cercetașii", de capul nostru, supravegheați de un dumnezeu mut.

Și chiar în afara școlii, peste tot în jur, foială, grabă, timpul care ne omoară, activități cronometrate cu minutul. Unii oameni reușesc să facă extrem de multe lucruri într-un timp scurt. Nu înțeleg cum reușesc dar nu-i invidiez. De ce? Tot la fel vor muri, poate chiar mai repede.
Unii oameni îmi par desprinși dintr-un desen cu Speedy Gonzalez sau dintr-un joc de Bomberman. Viața nu e un contratimp ci e doar un prilej de admirație. Însă evenimentele se succed atât de rapid încât nici să le admir nu mai sunt capabil.

xerxes, ghandi, lincoln...

2009-03-11T13:12:00.002Z

11 martie 2009...
trezit la 7h30, îmbrăcare la foc automat, nu am apucat să mănânc, nu am apucat să-mi fac un plan şi o ordine de idei în ziua care tocmai urma. întârziat la cursul de PL 5 minute, primit la curs în extremis, oră de mate3, scris 16 pagini... oh...ouch... just stop it motherfucker reminder shit!

O vreme magnifică, în care adie o mireasmă caldă şi îmbietoare ca o binecuvântare. Un sărut al naturii care pluteşte peste un covor de albăstrele la marginea unei alei din politehnică se răspândeşte în atmosfera pe care o sorbim. Pare că primăvara începe să-şi dezvăluie frumuseţea, pudică şi inocentă iar o boare de căldură şi de fericire parcă radiază din chipurile oamenilor. Fericiea mea e una unică ce nu se poate descrie doar verbal sau poate e doar imaginaţia, conturată pe fondul mirobolantei ... no, no, no, not that way.

E o viaţă chinuitoare în care nici somnul nu-şi mai găseşte liniştea. Persoanele din jurul meu mi se par prea mediocre şi plictisitoare. Regret că sunt un om nefericit şi indiferent. Îmi pare rău că nu pot compila şi nu pot răspunde într-un mod sincer persoanelor care aşteaptă ceva bun din partea mea şi se încred cu o naivitate exacerbată în nişte calităţi superioare pe care nu le deţin. Şi totuşi, poate că e mai bine că nu le deţin. Cert e că sunt un nenorocit care ... Over... keep your bullshits for yourself!

Sentimentele provin de la creativitate iar creativitatea provine de la superioritatea miraculoasă pe care trebuie să o depăşeşti. Astăzi va fi o zi înconjurată de activităţi culturale, în care pot cunoaşte nişte oameni mai deosebiţi. O să încerc să fac tot posibilul pentru ... hey..hey wait a minute! Who the hell cares about what are you doing? Huh? Answer me bastard!

Ehh... trebuie să mai fac probleme la mate3. trebuie să îmi mai bat capul cu nişte biblioteci de structuri de date. Şcoala este divină. Plăcerea de a învăţa overwhelms... Are you mad? What the heck do you overwhelm there? Do you believe what are you saying? Keep your voice down and overwhelm my ass!

Somnul este un aspect deosebit de important... Never. Don't say a single god damn word! The society have brought you up to do some good stuff, not to sleep.

Şi atunci despre ce pot vorbi?
Nothing! You are not allowed to die, even if you want to. The others dont like your fucked up life. I dont like your fucked up style. Look at him! He is searching to sleep! ooo, poor old man! Are you tired donkey?

mm... posibil :(

8 martie

2009-03-08T08:45:00.004Z

"The conditions of a solitary bird are eight:
* First, that it flies to the highest point.
* Second, that it does not seek after company, not even its own kind.
* Third, that it aims its beak to the wind.
* Fourth, that it has no definite color.
* Fifth, that it sings very sweetly.
* Sixth, that the other birds realize its qualities, only after it stops to sing.
* Seventh, that it is never sad
* Eighth, that it does not belive in death."

O săptămână nu foarte notabilă. Cursuri și seminarii de duzină. Proful de PL încă nu a binevoit să treacă pe la ore. O săptămână dominată de o răceală infectă care m-a făcut să fiu "mahmur" toată săptămâna, ca și cum toate zilele cu orar atât de încărcat au trecut în 10 minute!
Momentan am multe idei obscure dar creative. Aș vrea să mă implic în ceva dar încă nu m-am hotărât în ce. By the way, am ratat admiterea la un curs de CDL care posibil ar fi pus puțin condiment în viața de semestrul ăsta. Dar văd și partea bună: pot pleca acasă mai des.
Astăzi o să mă apuc de curățenie și mai târziu o să ascult Tiamat sau The Tiger Lillies în timp ce o să scriu la mate3. Boring dar asta e.
E o duminică draguță. E ziua doamnelor - 8 martie.
Mâine o zi de curs cu domnu Moraru. Off, și cu un seminar de PL.
Buck, I hope you will come!

slalom...

2009-03-01T09:56:00.004Z

A început semestrul 2 şi a trecut o săptămână, timp în care am reuşit să trag concluziile de rigoare şi să-mi planific un traseu prin el. O să fie un traseu sinuos, lipsit de fler şi de fantezie dar pare un traseu mai lejer şi mai lipsit de incertitudine şi deadly traps. Dacă pe primul semstru l-am rezumat în titulatura "Damn you poli! Damn you!"; "Slalom printre cretini" e titlul acestui semestru, care i se potriveşte de minune.

Orarul meu este de-a dreptul inuman, cu 4 zile în care mă trezesc la 8, cu o zi cu 12 ore, o dată la 2 săptămâni. M-am încurcat şi cu un curs de pedagogie pe care îl cam regret datorită sistemului de notare şi posibilităţii mari de a lua o notă inconvenabilă la o materie derizorie. Probabil că la anul o să renunţ la pedagogie.
Am început încrezător noul an. Partea bună e că mă duc la şcoală de drag şi încă îmi place să învăţ. Materiile sunt interesante şi au un potenţial mare de atractivitate. Principala problemă sunt profesorii, car îşi cam bat joc de unele materii foarte tari.
Din nou, ca şi pe primul semestru, am un singur scop: să iau 5. Bineînţeles că nici nota 10 nu strică dar 5 îmi este suficient şi este un target minimal care mă satisface. Din acest semestru nu vreau decât să învăţ ceva bun, să aprofundez anumite lucruri şi să-mi demonstrez mie că am făcut o alegere bună cu facultatea de calculatoare. Nota 5 pare lejer de obţinut dar rămâne de văzut. Prin urmare, tot ce mă interesează este să reţin chestii. Chestii bune pe care să le pot improviza într-un viitor mai bun. Un viitor bazat pe transparenţă şi oportunitate.

Lyrics fur gutte Menschen

2009-02-20T13:38:00.004Z

Armageddon

Liliecii zburdă în văpaia nopţii.
Fumul se-nalţă de la crematoriu
Câinii se-mbată, în canalul noroios
Cu mirosul de sânge cald şi scârbos;
O cerşetoare în haine de doliu
E privită din colţ
De ochiul strâmt al morţii,
Cerşind pe lângă crematoriu,
În văpaia nopţii.

Un corb scutură penele
În misterul neclintit al nopţii
Şi-şi tot amână zborul.
Prin perdeaua de fum
Văd luna şi corbul
În vârful nucului din drum, –
Eu orbul.
Din cloţul acestui tablou
Adulmecă lung…
Ochiul îngust al morţii;
Mă priveşte ca pe un bibelou
În văpaia nopţii.

Luna se-acoperă cu o perdea
A mai rămas o stea –
Steaua mea…
Care amplu suspină
Iar bezna-i deplină
În văpaia nopţii.

Două puştoaice purtate de vânt
Împotriva sorţii,
Dispar în beznă
Şi intră-n pământ.
Un bătrân, singur pe drum
Îşi plânge nepoţii.
Staţi cu mine fetelor!
Bătrâne, nu te-aventura
Pe tărâmul morţii!
Ţip în zadar
Iar ei dispar;
Nu m-aud şi se topesc
În văpaia nopţii.

Pe un drum teşit în smoală
Roşă precum cârmâzul,
Din ruinele din şcoală
M-au asaltat hoţii…
În mirosul puturos al nopţii.
Vă dau orice –
Averi sau bani,
Doar un moment să m-ascultaţi,
Bandă de golani!
Sunteţi singuri pe lume
Sub un cer negru
Pe-o mare de sânge
În spume…
Care-oricum o să ne-nghită
Şi ne va răpune!
Aceasta-i o minune neagră
Pe tărâmul morţii.
Nu v-aventuraţi şi voi
În văpaia nopţii!

Apa creşte brusc în faţa porţii
Şi şterge pământul
Ca un tăvălug.
Bolborosesc aer în pept
Înaintea morţii…
Îmi simt corpul ignifug
Iar marea ce mă trage –
Prea adâncă.
O nălucă, un vârtej… o stâncă.
La suprafaţă e tot mai infernală
Văpaia nopţii.

Şi-a încetat.

.......................................................

Diavolul feminin

Undiţa e cufundată în noroiul crud şi ticsit.
Lanseta – pângărită cu huma gălbuie.
Pe lângă râu, în ploaie, trece tacit
O scumpă duduie.

O boltă de aburi, nesătulă, ce susură mut
Şi-un condei într-o mână gingaşă
Creează vieţi, la fel de tăcut,
Pentru un buchet de flori şi-o cămaşă.

Distruge senin regate şi împărăţii,
Creează sadice vieţi muribunde.
Şi fiara cea mare, stăpâna peste copii
În ea se ascunde.

Abuzează de forţele sale fără cuget,
Îşi bate joc de viitorul nostru.
E dulce dar toţi bârfesc în secret:
Duduia e-un monstru.

..................................................................

Lume de carton

Aş vrea o zi obişnuită de iulie
să ne înecăm în coji de kiwi.

Să scrijelim vopselele de pe porţi,
să ne îmbătăm cu polen de garofiţe,
să tundem un gazon,
să spargem o minge,
să visăm ca nişte copii
la zile mai triste şi mai reci
şi să ne temem cu toată fiinţa
de ele.

Doar atât aş vrea!

Iar ei vor vrea să facem copii
la fel de inapţi şi nedemni
de lumea în care au fost creaţi.

Aş vrea să visez la râuri de portocale
La tunete seci, miraculoase
Şi vulcane de ciocolată.
Să visez la copii demni şi inteligenţi
Şi la binele suprem de care ne e frică.
Ne e frică să fim buni
Deşi am vrea să fim.
Ne e teamă să nu fim batjocoriţi
Deşi suntem deja
Şi trecem cu vederea.
Nu vrem să fim mai tandri
Deşi suferim acut de sentimente.
De aceea nu visez
ca o minte limpede
a unui copil demn.
Eu o visez pe ea
Care e un monstru.
Îl visez pe el
Care e un bărbos păcătos
Şi posomorât.

Încerc să găsesc inspiraţie
În părul ei galben, plăpând,
Suflat de vânt
Pe un pod lung şi primejdios;
Mă uit în apa stranie
de dedesubt
Care urlă în învolburare
Mut.
Este un pod peste râul vieţii.

Încerc să găsesc răspuns
În spuzeala de pe faţa lui,
Care îl ustură
De vântul din tunelul
Cu falii umede
Şi pietroase.
Este tunelul timpului.

Lucrurile măreţe nu-s frumoase!
Privesc lucrurile care-mi par drăguţe,
Le privesc pe cele care-mi par grandioase.
Caut răspunsul final la Cel de sus:
Şi într-un covor persan
Scris cu petale de trandafir
Ea îmi zâmbeşte malefic
Şi-mi citeşte pe buze,
Tremurat:
„Epic fail!”

requiem for a mind

2009-02-17T10:38:00.011Z

@Micky Picky Rampampom ... alias Piramidon@

Mă aflu încă în căutarea revelaţiei cele mari dar sunt în pană colosală de idei. Nu ştiu ce subiect merită abordat. Nu ştiu în ce temă merită să-mi introduc antenele.
Ziua de astăzi a fost gg. Sau aproape gg.
Pe la ora 8 m-au bătut în geam nişte ţigani care vindeau pantofi, lucru care m-a iritat enorm. Adică jeez... Nu baţi în geam.
Mi-am continuat episodul de somnolenţă cam până pe la 11, dat fiind faptul că m-am culcat pe la 4, fiind captivat de atmosfera horror din "Dark corners of the Earth", un joc superb dar cu grafică "trasă".
Am descoperit de ce unul din calculatorele mele se comporta ca un cocalar şi se tot restarta la fiecare 10 minute. Se arsese o plăcuţă de "RAMI". Pentru neobrăzarea de a se arde, săraca plăcuţă a fost brutalizată, măcelărită... ce să mai; s-a ales praful. Dusty ram.

În rest:

o vulpe polară

pisici bete

because of the elixir of life:

deasemenea, o tipa tristă:

the great answer:

si unealta cu care lucrez eu:

Enjoy my ugly life... and my ugly mind!
Şi vinovatul suprem nu e Micky, nici Picky ci nemernicul de Piramidon

bionic rebirth

2009-02-06T08:37:00.007Z

Revin la aceleaşi mici principii care mi-au denaturat interpretarea adevărului la timpul lui. Lucrurile trebuie puse pe foaie atunci când le simţi. Acum, la distanţă de mai bine de 3 luni, mintea mi se află în colaps... obosită de tot acest frecuş din sesiune. Aş vrea să expun ceea ce gândeam atunci dar nu mai pot. De fapt nici nu mai simt aceleaşi lucruri.

Peste o vreme nu va mai fi nici acel sentiment duios şi nici acea furie oarbă, dezlănţuită. Atunci îmi veneau în minte sute de replici pe minut. I le-aş fi spus pe toate, i le-aş fi scris pe toate. Acum aş vrea să mai pot reconstitui gândurile de atunci dar sunt incapabil. Şi nu dispun nici de creativitatea mincinoasă prin care să o fac. Încep un rând şi îl şterg, îl scriu din nou şi îl şterg din nou. Parcă nu sună bine, parcă e incomod, parcă n-are muzicalitate. Simt că mă chinui mai rău ca Barbu şi mai asiduu decât Coşbuc iar toate tentativele mele de scriere eşuează lamentabil din cauza schimbării conceptelor. Sunt o persoană nestatornică, infidelă şi care îşi schimbă concepţiile după cum bate vântul. Le abandonează pe cele vechi, în care credea atât de profund, fără remuşcare; întocmai cum o companie de soft a renunţat după reclame şi tam-tamuri la un joc care părea reuşit: sequelul de la Call of Cthulhu, un joc Horror, pe care îl aşteptam cu interes. La fel simt că îi dezamăgesc şi eu pe cei din jurul meu.

Îmi amintesc ce gândeam acum câteva luni, când eram un biet spiriduş pe anul I de facultate, timid şi neştiutor, aflat într-o goană permanentă, de neînţeles, în căutarea propriului fler, pe care nu l-am găsit nici acum.

În vaporii de alcool, la miezul nopţii sau în pălăvrăgeli interminabile sau cufundat adânc în laboratoarele de USO, mi-am spulberat toate planurile de început de an. Mi-am pus de multe ori întrebarea.. "ce fel de oameni suntem noi dacă renunţăm atât de uşor, până şi la idealuri?" Acum i-am descifrat într-o oarecare măsură răspunsul. Nu există idealuri ci doar ambiţii de moment în care credem cu o frenezie nejustificată.

Mă mustra într-o zi un cititor/cititoare a blogului meu, anonim. "Scrisul e lipsit de creativitate şi de inovaţie. Replicile nu mai sunt acide, înţepate şi nu mai sunt nici măcar sexy sau dulci cum erau odată. Sincer îmi plăcea să le savurez. Acum intru pe blogul tău ca într-un cimitir al deznădejdii. Tu în viaţa reală nu eşti ceea ce scrii pe blog. Eşti un tip mult mai normal, mai cool şi cu o stare psihică de admirat nowadays. Poate ar trebui o schimbare..."
Nu ştiu în ce măsură au fost frazele mele, vreodată, sexy dar mă rog... îi dau dreptate. Scriu mesajele într-o lipsă colosală de chef, redundant, recursiv şi fără imaginaţie. Voi încerca să revin cu ceva drăguţ după acest sfârşit de sesiune, mai inovativ, mai atractiv. Trebuie să mă gândesc însă... pe ce temă?
Anyways... stay tuned!

povara fericirii

2009-01-29T08:55:00.004Z

sunt fericit

sunt mulțumit

și pe desupra sunt un nenorocit.

Dar cui îi pasă?
Am avut o revelație de dimineață, care mi-a schimbat buna dispoziție a intelectului.
Astăzi sunt un om mai deștept decât ieri. Astăzi știu ce este acela un plan și ce înseamnă o normală pe plan.

Sunt lucruri mărunte care oferă o satisfacție aparte.

Sunt lucruri pe care nu le poți neglija.
Nu ai voie să le neglijezi.

Trecutul e în mâinile mele.

E un gând ciudat ce trebuie frânt.

după piţipoance

2009-01-24T19:42:00.009Z

"Acum s-a ales praful..." - Tudosie Ştefan, stimabilul diriginte.
În nostalgia vremurilor de liceu, unde totul era din lapte şi miere, închin o nouă cugetare, în căutarea unei învăţături mai mari.

Mă lovesc supărător în fiecare zi de faptul că trăiesc fără scop. De fapt, am renunţat de mult în a mai avea un ţel în viaţă. Un ţel pentru care merită să te zbaţi şi să le dovedeşti tuturor că eşti cel mai tare. S-au spulberat visele din anii timpurii în care mă vedeam înconjurat de oameni cu afişe de laudă, preamărire şi recunoştinţă eternă: "Adrian Dobrescu, your skills are so divine!".
Nu-mi pasă de oameni, de stilul inefabil prin care ei cern binele de rău şi prin care îşi macerează rigurozitatea.
Încerc să găsesc ceva amiabil în jur dar mă copleşeşte faptul că puţinele feţe prietenoase ţin morţiş să-mi reamintească faptul că sunt un inapt în ceea ce e legat de şcoală. Nu vreau să-mi reevaluez şansele de a trece la algebră. Nu mai vreau să primesc urări precum cele de anul nou, de crăciun, la orice bere şi la orice ieşire. Să mă treacă Iancu, să iau bursă, să mă ia Iancu la ochi, să-i fac impresie bună lui Iancu, să mă fută Iancu!
De ce tocmai pe mine? Şi de ce tocmai Iancu?
Pur şi simplu nu mai vreau să aud de acest om, pentru care am însă o admiraţie stranie. Poate că sunt invidios pe el sau poate e doar o nebunie de moment în prezenţa unui om high level. Cert este că am ajuns la stadiul de încrâncenare nervoasă în care nu-mi mai pasă dacă trec la fizică semestrul acesta sau nu. Cât despre domnul Iancu, rolul lui nu mai contează în ecuaţie. E doar un mijlocitor între mine şi fizică, e o existenţă metafizică pe care încerc să o ignor.
Urăsc să tot fiu felicitat că am picat parţialul la fizică. Şi ce dacă s-a întâmplat? Oare dacă treceam nu eram la fel? Oare dacă treceam cu 10 nu era acelaşi lucru? Big shit... Era o satisfacţie morală poate dacă luam, ştiu eu... 10 din 30, pfff. Useless anyways...
Zilele trecute tot încerca să mă vrăjească o individă cu numele de familie Iancu căreia i-am dat ignore. Dintr-un motiv necunoscut, mai necunoscut decât faptul că ea pentru mine era o necunoscută.
Sunt mândru de anumite atribute ale mele, urăsc faptul că sunt o persoană încuiată la minte, urăsc faptul că m-am eliberat oarecum de jugul unei timidităţi excesive care mi-a sigilat copilăria. It was so sweet... and so natural.
Creierul mi se află în Denial of Service. Stau cu capul pe pernă ca un om senilizat şi rezolv probleme de analiză. Şi problemele astea sunt inutile. Unele sunt mai stilate, mai cizelate, mai tricky, precum piţipoancele. Te distrezi cu ele o clipită apoi le vei ignora toată viaţa, fiindu-ţi ruşine de apropiaţii tăi că ai făcut cunoştinţă cu ele. Şi toate, indiferent de vârstă, dificultate sau frumuseţe, tot într-un pat vor ajunge. Vor fi compilate de vreun matematician nebun sau vor fi expuse sub forma lor cea mai vulgară, pe tablă, de către Olteanu, Stihi, Flondor, Gologan sau mai ştiu eu cine.. Ieremia să-i pieptăne pe toţi!
Dacă toate aceste lucruri îmi sunt date să le învăţ, e de datoria mea morală să le ştiu. Nu am dreptul să spun ce îmi place şi ce nu. De fapt am acest drept însă nu pot spune că ceea ce fac şi nu-mi place, nu e folositor. În principiu nu am de ales. Trebuie să înfrunt la rând, problemele. Nu am posibilitatea de alege, precum între fete. Asta e urâtă, asta e slabă, grasă, trasă. Mă pot duce la întâlnire în şlapi sau într-o cămaşă roz bombon şi pantaloni cu carouri. Problemelor nu le pasă. Piţipoancelor da...

Îi contemplu chipul prăfuit, îi sorb vitalitatea prin ochi. Acum ea un nimeni, o fiinţă fără un orizont anume, o fantomă... Frumuseţea i-a pălit, ridurile sunt mincinoase, cearcănele sunt de prisos. She is an old woman. Ar trebui să fie înţeleaptă şi încearcă dar nu poate ascunde ceea ce a fost şi încă este: o piţipoancă. Piţipoancele nu sunt inteligente. Piţiponcele sunt vulnerabile, piţipoancele nu sunt ca problemele de mate.
Şi glasul celui de lângă mine mă biciuieşte zâmbitor şi uluit: "o tu... sărmane om!"

nostalgie rea

2009-01-18T15:03:00.002Z

Tensiune în aer, în ochii mei, ai lor... Lucrurile se precipită, păsările au început să migreze în sens invers.. vrăbii, multe vrăbii. Eu am rămas la aceleaşi activităţi: în camera mortuară, cu pixul pe hârtie, scrijelind permanent ceva. Bun, rău... nu contează. Sunt un om nou, mai rău şi mai insensibil decât până acum dar cu planuri mai bune. Dar fără orizont.
New ideas, same old fkin stile.

fakes and cakes

2009-01-12T08:32:00.005Z

"Give me love and I give you back, one fake penny!"

Mai scriu un rând, apelând la "regretul etern"... M-am săturat să tot aştept anumite lucruri, m-am săturat să aştept fericirea să mi se întindă pe tavă iar eu să întind mâna, la rândul meu şi să o ridic, să o sărut, să o mănânc, să o contemplu întocmai ca pe un ecler mucigăit; sau ca pe o sticlă de vin fermentat - frumoasă dar dezgustătoare. Şi o mângâi... şi o mai agiţi sau o admiri în voie iar ea îşi manifestă spumegând, sentimentele. Par frumoase dar reci, par tandre dar sunt acre şi înveninate până la dracu. Deguşti din esenţa pasiunii, strâmbi din nas, încerci să te bucuri de ea deşi nu poţi iar într-un final, acel mucigai sau acel vin fermentat te vor pedepsi amarnic pentru nesăbuinţa ta şi vei regreta din belşug mirajul pasiunilor noastre.

De ce "regret etern"? Nu pot spune... Pot spune însă că regret anumite vremuri, demult apuse. Ni se pare acum că trecutul nostru a fost extraordinar. Aşa spuneam şi atunci, însă, despre un alt trecut mai îndepărtat. Şi tot judecând din rău în mai rău ar însemna că viaţa de făt a fost cea mai bună a trecutului meu, care e un lucru derizoriu şi incalificabil. Dar de ce e atât de neplăcută viaţa acum? Răspunsul e greu de dat şi poate că şi eu mi-o fac neplăcută şi monotonă. Cert este că la fiecare pas pe care-l fac văd cel puţin 10 lucruri nasoale şi niciunul bun sau poate unul singur maxim. Totul e prea imperfect. De la ziduri până la părul ei răsfirat şi încâlcit şi mai departe, până la propria persoană care este dezastruos de imperfectă, atât fizic şi nu mai vorbesc mental.

Dumnezeu a făcut o lume frumoasă dar degeaba dacă nu m-a făcut şi pe mine în aşa fel încât să ştiu cum să o admir, să ştiu cum să o apreciez. Gândesc mult şi prost, gândesc lucruri complexe şi sar exact peste ceea ce trebuie. Mai fac încă un pas în speranţa de a găsi paradisul şi din nou, văd mai mult de 10 lucruri care mă scot din sărite, le ignor şi încă găsesc o mică putere de a zâmbi... Mai fac un pas şi din nou lucrui nasoale din aceeaşi clasă ca şi primele. Şi din nou zâmbesc pentru a-mi da un exemplu pozitiv. E ca un blestem nefericit. Stau adesea şi mă întreb..."cum a fost lumea asta făcută... exact dandoaselea". Aş vrea să plâng dar nu reuşesc, aş vrea să înjur dar nu e etic, aş vrea să urlu dar lumea o să se uite la mine ca la un nebun ticălos.

Şi tot aud vehiculându-se zvonul.. "trebuie să faci mereu primul pas." Însă din mândrie, din aroganţă nu-l fac. Sau poate nu sunt suficient de abil sau de inteligent ca să îmi revendic această sarcină cumplit de grea: "să faci primul pas..". Ce vorbe mari!! Eu prefer să-l fac pe ultimul şi culeg doar laurii victoriei. O victorie triumfătoare şi nemeritată. Dar e victorie şi te poţi bucura de ea. Uneori trebuie să faci şi primul pas pentru că altfel nu poţi ajunge la ultimul. Dar cum pot eu să fac primul pas când toate evenimentele mă copleşesc şi nu ştiu de unde să le încep?

Şi alte vorbe firave mă fac nefericit... Aş vrea să fiu mai darnic, să îndrăgesc natura din jurul meu. Dar ajut şi nu mi se oferă nimic, îndrăgesc dar tot ce este în jurul meu e lipsit de valoare. O creangă, un bolovan, un fir de păr, un produs alimentar... big shit. Dar toate persoanele şi toate obiectele din jurul meu parcă prind glas şi se reped spre capul meu ameninţător: "Don't run! Come back! Give us love and we'll give you back one fake penny!"
La naiba!! All is a nono!
God, give me strength!

wiggling parody

2008-12-30T10:35:00.002Z

Tulburat de ochiul suprem care vede tot, până şi străfundul cel mai nepătruns al sufletului nostru, mă ascund ruşinat după un cearşaf şi încerc fără succes să scap de acest ochi care îmi răscoleşte trecutul şi prezentul şi îmi dă la iveală cele mai incomode momente. Încerc să fug, să mă ascund sub pat, să îmi acopăr capul cu mâinile dar ochiul mă urmăreşte până în pânzele albe. Mă prinde în plasa lui precum un păianjen şi mă lucrează uşor... uşor. Mă ridic speriat, pun mâna pe un cuţit: „urmăreşte-mă în continuare ochi nenorocit şi voi termina cu existenţa ta ticăloasă!”. Dar degeaba... Acest ochi este imaterial, este atotvăzător, este divin. Se strecoară precum un virus în esenţa mea şi îşi începe recitalul. Şi nu poate vedea tot trecutul ci stă şi îl reconstruieşte bucată cu bucată, byte cu byte, întocmai cum ai încerca să downloadezi siteul Wikipedia cu o conexiune proastă la net. Şi fură imagini, momente întregi cu o rapiditate extraordinară.. dar sunt atât de multe!

Ochi dement! Acum, toată viaţa mea este o expoziţie liberă la care poate veni oricine şi se poate servi cu ce consideră el mai bun şi mai frumos. Viaţa mea a devenit un freeware! Secretele mele sunt doar o bucată de cod. Imaginile sunt proiectate în jur... imagini dintre cele mai penibile şi mai ruşinoase. Iar nenorocitul de ochi lucrează în ritmul lui şi extrage... extrage...

După o tortură „eternă”, ochiul cel atotpotent a descărcat până şi ultimul bit al imaginaţiei mele şi a plecat mai departe să-i bântuie pe cei rătăciţi, infiltrându-se ca un diavol şi exaltând de fericire ca un zănatic.

De fapt, eu m-am trezit într-un pat, epuizat, cu intelectul fragmentat. De fapt nu voi şti niciodată dacă acel ochi a fost doar imaginaţia mea, doar un vis sau a fost real. Sau poate o fi fost rezultatul nefericit al unei cantităţi industriale de vodkă. Cercetând oamenii din jurul meu, a doua zi... oamenii care au asistat la acel spectacol gratuit al vieţii mele, nu am văzut nimic schimbat. Ei încă îmi zâmbeau, încă se comportau ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sau poate că vor să treacă peste incidentul nefericit şi eu nu realizez. De fapt... Oricum nu mai îmi pasă. Revenind la un moment mai din trecut am încercat să văd ce s-a întâmplat; am încercat să mă duc un pic în urmă dar mintea a rămas înţepenită iar în faţa ochilor am văzut un mesaj roşu, sclipitor, pe fond albastru, pe care nu l-am mai putut înlătura de-acolo: „Errrror .... At neuronal segment: 151587, your structure received SEGMENTATION FAULT. Aplication „Remember last evening” was killed by signal 11. System busy! Type „taskkill /IM Adrian” to solve the problem!

Ohhh myyyy Good!

Să-mi dau taskkill mie însumi? Nu... nu. Asta nu se poate. Dar nu am de ales. Cu emoţie scriu în linia de comandă virtuală această comandă. Cuget de 3 ori, închid ochii şi pac.. dau Enter.

„Omg Adrian, Are you sure? Press any key to continue! ATENTION: You are trying to kill a vital aplication. Continue the procedure will shutdown the system. You will lose any unsaved data and you’re future functions will be unstable.”

Shit.. shit shit… No. I’m not sure. Where the fuck is NO? Mă uit din nou şi văd doar “press any key to continue”. Primul reflex: apăs pe Escape şi se declanşează haosul.

“Process 1 killed by Manager.

Shutdown procedure started…….

Legs brought to their native position.

Internal organs going to hibernate.

Eyes sent into darkness…

Brown eye calmed down….

Penis dispatched…

Terminating Heart process -> ->

Fatal error. “Heartkill task cannot be performed because HkillHH.dll is missing or is unreadable- Press D for more details”

“HkillHH.dll is corrupt. Unknown alcoholic structures found in the registry. Type ++help for help”

++help

“Your system was serious affected by unknown viruses and your vital functions or your previous good setup cannot be restored because time elapsed in real life cant be recovered.

An other operating system found on the parietal partition. Version: Kubuntu RL (real life) 2.04. Type ‘sleep again’ to reboot in that system.”

-sleep again

4 hours waiting....

Kubuntu RL is loading… Alcoholic percentage in system files reduced to 10%.

Kernel sentence:

boot-up….

safe to compile….

Loading rahidian modules…

Loading hypothalamus modules…

Compiling modules…

Open secure shell…

Mouth connected to shell

The others dependencies resolved.

eyes, organs, glands, ears, brown eye, penis, please stand up!

Internal peripherals please stand up!

Legs are still down. 3D legs accelerator driver not found

Connecting to x12ganglion/ftp_downloader/kubuntu_rl/leg_shit_driver.k0...

Connection refused....

A new version of Penis ( Penis 2.04) is now available. Do you wish to install? (Y/N)

-Y

Checking dependencies...

0.25/3.5 Mb downloaded Time left: 13 sec.

done

Infrared eye now available. Do you wish to update? (Y/N)

-Y

infrared view not supported by Adrian's motherboard.

Switch back to normal view

EAX installed

network interface up...

done

WELCOME to Adrian!

Warning! The current hardware configuration is deprecated because of 10% alcoholic shit. Use it with much caution!

Phewww.... Deschid ochii iar în jurul meu o grămadă de trepăduşi.. toţi discutând, toţi murmurând: “i-a fost rău.. i-a fost rău. Ţine-l tu că nu poate mişca picioarele!”. Clipesc de două ori şi toţi acei trepăduşi dispăruseră. Văd frigiderul în ceaţă, zgomotele de pe coridor se aud în ecou. Ce mama... rahat de sistem e Kubuntu RL ăsta?? Vreau să mă ridic din pat dar îmi amintesc că nu pot mişca picioarele şi de undeva din întuneric o voce robotizată îmi şopteşte: “close your eyes to open a secure shell!”

Kubuntu assistant available for Adrian...

Linkage....

- Sup?

- Hello, cant install my legs. I receive a message: 3D accelerator driver not found. Then I tried to insert the specific module in my kernel but “connection refused..”. What can I do?

- And how the hell am I supposed to know? I don't know low-level technical shit. You need to talk with Kubuntu RL's supreme god. I'll make for you a reservation. Come back in 2 days!

- Wtf? I needa go to the town. Cant wait!

Not my business. GB&GL! Aah... let's give u an advice! Enter the chat and ask other virtual people! Type 'sleep 120&' and you can access a virtual chat, based on your memories and your imagination.

sleep 120&

connecting to chat...

People available:

- Tiffany

- Serghey

- Gheorghe

- Al Abdulah

- Nobu Okabe

PM Gheorghe>

- Sal Gheorghe!

- Yo coa3!

- Am o problemă....

- Ah... omg... n00b. Cum plm să stai mă 2 zile? Mie mi se întâmplă mereu. Înseamnă că mă las de băutură să stau mereu 2 zile.

- Păi şi cum fac?

- Dă-i bă tataie cu “sudo” şi-ţi merge! Îţi instalezi picioare ca vântu.

- Nu-mi place sistemul. Arată ciudat.

- Nu e el de vină că bei tu. Dă-i 'sudo refresh' şi trăieşti a doua viaţă. Nici nu zici că eşti pe Linux.

- 10x. BB

- sal

sudo apt-get ....

sudo refresh

sudo ...

..../.

cd ~

sudo wake up

alcoholic infestation reduced to 5%...

2 hours waiting.

Compiling legs...

legs up

done

WELCOME to Adrian!

Christmas is gone. Santa Claus, there... in the sky, if you listen to me, please Santa Claus, give me my old life back! If you exist and if you love me like a good man, send me a postcard!

yooo barbarul

2008-11-22T11:59:00.003Z

"Only me and a Striga..."

Un gust sălciu de violenţă îmi inundă reţeaua neuronală. Să zboare în aer rectoratul, să eradicăm Bucureştiul, să deversăm cianură în sistemul de apă potabilă. Afirm cu o certitudine curioasă că poţi muri extrem de uşor. Găseşti un şofer care a luat-o razna, trage dreapta de volan şi intră în tine; sau ca să facă mişto de tine, cineva greşeşte concentraţia de laxativ din suc şi te trezeşti mort din supradoză de laxative. Găseşti pe cineva beat care să te arunce peste balcon de la etajul 4. Poţi întâlni uşor fatalitatea. Dar ce-ar deveni viaţa noastră dacă nu ne-am mai asuma riscuri şi am începe să gândim fatalist. Cum ar fi să mergem la cursuri în vestă antiglonţ?

Vine iarna. Un vânt rece de Dâmboviţa mă izbeşte în faţă iar obrajii biciuiţi de ger mă ustură şi mă înţeapă. O domnişoară cu o privire vulgară dar şi duşmănoasă îmi veghează ieşirea din gang. Vis-a-vis, un malac cu aspect de taur comunal supraveghea cu privirea zările. Carrefour e în stânga, facultatea în dreapta iar între ele e prăpastia morţii.
Mă acostează un puşti de vreo 12 ani, care mă fluieră: "hiueeww.. hew, ai vre-un ceas"... şi cum o astfel de abordare nemanierată mă irită, bineînţeles că nu am ceas.
"Eşti sigur?"
"Ce întrebare e asta?"
Mă scrutează cu privirea şi când îmi întâlneşte expresia feţei încruntată pleacă mai departe. Întoarce capul de vreo 2-3 ori. Observasem că avea scris pe pumn "I hate you" şi mă gândeam cu o frustare nespecifică... ”Cine eşti tu să mă urăşti pe mine? Cu ce drept? Tu.. un ţânc de 12 ani...”. Haters are everywhere. I-aş lua pe toţi, i-aş pune într-un lagăr la muncă şi i-aş extermina în timp. Bătrâni, copii, domnişoare. Toţi, la rând... alfabetic. Haters must die.
Lucrurile bune au o muzicalitate şi o linişte specială. Astăzi nu mai pot promova binele. O ciumă nefastă m-a făcut un mostru. Aş bate, aş distruge, aş înşela. Şi de undeva din umbră, o adiere tristă de toamnă cu miros de fum mă ţine deoparte şi mă mustră. Cu ce drept să faci toate astea? cu ce drept?

chuchu power

2008-11-13T17:33:00.002Z

Aştept încordat parţialul la matematică. Se apropie precum o dimineaţă geroasă de iarnă şi e un lucru cert precum cristalele de gheaţă de la marginea giurgiuvelei. Mă închid în interiorul minţii mele în care îmi congestionez păcatele şi izbucnirile şi zâmbesc cu o expresie plată şi mincinoasă. Sufăr şi nu ştie nimeni... Îmi e greu şi nu e nimeni în măsură să mă ajute. De fapt... nici nu cer ajutorul nimănui. De fapt... nici nu văd cum aş putea fi ajutat. Sau poate că s-ar putea...
Îmi confrunt întrebările contradictorii, le pun cap la cap şi din nou sufăr şi din nou îmi ascund suferinţa râzând, cu o conştiinciozitate masochistă.

Şi de parţial ce se mai aude? Ieremia să-l pieptene... Nu-mi doresc decât să dispară precum o idee nebună din mintea obosită a unui poet. Cui îi mai pasă de parţial?
Merg trist pe scurtăturile politehnicii ce duc în aşa numită zonă "Leu". Urăsc această mârşăvie, numită "Leu". Îmi îndrept privirea spre un punct îndepărtat în noapte şi ascult de undeva, de departe, peste dincolo de mine, un ecou care vorbeşte despre deşertăciune. Şi din nou râd... şi mă minunez în sinea mea - "de ce plm râd?"
Un câine bezmetic umbla după o traiectorie suspectă. Nici rectilinie, nici curbilinie... pesemne îi era foame. Câine tâmpit, dacă ai fi şi tu om să vezi...!!
Dacă ai şti şi tu...; coaie...

Şi acest coaie a rămas atârnat în aer ca ceva straniu pe care ai dori să nu-l fi pronunţat şi totuşi a scăpat din frâul inexistenţei şi al mediocrităţii. Mă uit în jurul meu şi nu era nimeni. Nu era nici măcar umbra mea. De fapt, erau mai multe umbre corespunzătoare mai multor reflectoare.
Sunteţi nişte mizerii cu prismă. Sunteţi nişte gunoaie cu scintilaţie... Sunteţi o difracţie nebună a celor mai ruşinoase chestii din lume. Luv u all!

games and their drama

2008-11-01T11:38:00.003Z

1 Noiembrie... A trecut o lună de la începutul şcolii. Toamna încă nu şi-a intrat în drepturi. Aştept cu sadism gerul şi mocirla. Vreau ca oamenii din jurul meu să fie trişti şi să pălească precum o petală de trandafir, atacată de nepăsarea noastră, vicioasă.
Viaţa de facultate, de cămin, a stat în această lună sub semnul lipsei de somn şi a lipsei de lucruri concrete care ar trebui făcute. Îmi place să îmi sfâşii timpul cu lucruri neclare. Îmi place să mă bazez pe inteligenţa mea de abstractizare şi de a gândi în perspectivă. Aşa cum spunea o veche cunoştinţă, alergăm după senzaţional o viaţă, sacrificăm totul pentru el şi chiar atunci când îl prindem, ne surprinde şi ne e teamă să îl apucăm între degete, după care fuge şi rămânem la fel de mediocri ca şi până atunci. Atunci am privit cu lejeritate senzaţionalul. Abia acum încep să înţeleg dificultatea de a negocia cu lucurile neobişnuite. Întotdeauna m-am lăudat cu lucruri frumoase, întotdeauna mi-am supraestimat viaţa mizerabilă şi pot conchide că sunt un mincinos. De fapt, toată lumea mea atât de spectaculos conturată a stat sub povara unei timidităţi excesive. Sau dacă n-a fost timiditate, atunci dezgust, dezinteres, aroganţă.

"hagi8940: Niciodată nu mi-am dat seama dacă eşti doar extrem de nebun, de ciudat sau eşti fenomenal de tare. Prea deştept pentru lumea asta".

Homo ludens...
Puţini dintre cei care mă cunosc ştiu că sunt unul dintre singurii jucători de Bomberman care joacă la nivel profesionist, peste 8 versiuni ale jocului, că sunt un jucător bun de Richard Burns Rally, un mare strateg de Civilisation, recordman mondial la NFS 2. Jocuri terminate în ultimul an: Oblivion, Penumbra, Fable, Clive Undying, Jericho, variaţii de jocuri de raliuri, Spore, trilogia Prince of Persia, Capitalism 2, Sim City, Gothic, Titan Quest, Dreamfall, The Witcher, Civ4, Heroes, Puzzle games - Enigma, Notpr0n şi multe altele mai puţin cunoscute şi nenumărate alte jocuri retro, joculeţe. Un impact fantastic asupra cunoscuţilor este faptul că după ce am intrat la facultate am continuat să joc doar bomberman. Nu mai am chef de jocuri. Nu deloc. Nu am nici starea psihică de spirit pentru a mă juca pe calculator. Prefer să pierd timpul în alte moduri: socializare, jocuri de cărţi, şah live, ieşiri pe la terase, învăţat. E mai relaxant şi mai sănătos... E mai spectaculos şi mai uman. Aştept producţii de jocuri bune. Jocurile noi sunt trase, majoritatea shootere, pline de buguri şi glithes. Prefer să nu joc producţii proaste.

o altă logică ... mai neclară

2008-10-25T09:39:00.003Z

Mă lovesc în lucrurile simple, inefabile, ca într-o piedică a propriei raţiuni. Până acum nu am făcut decât lucuri ordinare. Un adevăr macabru şi o perspectivă mai funebră decât un discurs mortuar îşi întind gherele netrebnice în beregata mea şi mă axifisiază. Evenimentele mari au orizonturi înguste... Evenimentele - bune, rele... se succed armonic, precum într-o poezie apatică şi peste măsură de muzicală. Dacă globul pământesc ar fi un măr, l-aş pune pe capul bandiţilor, aş lua un pistol şi aş trage, dându-le fiori. Aş sfârteca mărul, mărul discordiei. Mă ascud precum un şarpe şi nu vorbesc despre lucrurile pe care le iubesc, despre fiinţe, oameni, despre ceea ce-mi place mie. Am întâlnit oameni pe care i-am apreciat, cu toate defectele lor şi nu le-am spus niciodată. Ba mai mult, am preferat să-i critic deoarece este mai uşor şi mai spectaculos să râzi de lucrurile rele şi mult mai greu - să le apreciezi pe cele bune. Ar fi ideal să nu-ţi mai pese de nimic. Este frumos să te retragi în singurătate şi să-ţi găseşti fărâma de linişte, este mirific să refuzi să mai iubeşti şi să mai pui suflet în ceea ce faci. Dar nu se poate pentru că toţi suntem oameni şi toţi gândim la fel mai devreme sau mai târziu. Este senzaţional să te crezi un zeu când de fapt eşti un mic trepăduş care încurcă lumea în jurul lui, prin becisnicia sa. Este frumos să crezi ceva, fie că e adevărat sau nu.

Trăind într-un amalgam de iluzie şi adevăr, lucrurile par obscure, departe de mine şi de capacitatea me instantanee de a le înţelege. Viaţa la calculatoare e obositoare şi nu oferă satisfacţii. Singurele materii care merită puţină atenţie sunt programarea şi USO. Poate şi analiza e interesantă. Fizica mă sperie. Nu credeam că lumea pe care o calc în picioare zi de zi îmi este atât de necunoscută. Îmi e greu să mă obişnuiesc cu ideea că tot ceea ce mi se părea atât de riguros definit în liceu, acum este o minciună. De unde ştiu că acum, aflu adevărul şi că ceea ce mi se spune nu este o altă minciună? Lumea din jurul meu, brusc..., a devenit un tărâm străin şi complex, guvernat de nişte legi fizice pe care le putem intui, dar de cele mai multe ori nu le putem afla exact ci doar aproximativ. Nu mai înţeleg...
Mă uit în jur la colegii mei de grupă, de facultate, să văd cum reacţionează ei la toate aceste lucruri. Majoritatea sunt dezinteresaţi. Mulţi joacă sudoku, mulţi spun bancuri. Unii încearcă să fie atenţi, să lucreze, dar evlavia importanţei rezultatului îi face să-şi piardă vocea şi să gângure ceva înţeles doar de ei. Discuţiile între colegi sunt formale şi absurde. De multe ori, ei maschează incapacitatea prin vorbe plate urmate de un zâmbet forţat şi schimonosit în colţul gurii. Oamenii cu care vorbesc nu râd natural. Încearcă să demonsterze ceva dar nu reuşesc. De fapt, nici nu-mi dau seama dacă încearcă să demonstreze ceva. Nu-mi dau seama dacă acest zâmbet neclar pe o faţă turmentată de ghepard autentic, care abia te aşteaptă să te înfulece, e o minciună sau nu.

Unii sunt dornici să înveţe cât mai mult, să se înscrie la cât mai multe cursuri şi activităţi. Ei vor să ştie... O să fie interesantă perspectiva lor după examene, dacă vor mai gândi în acelaşi mod.
Mai sunt materii de umplutură şi shit. Daily bulshit.

arta de a fi praf

2008-10-15T14:00:00.004Z

Vlad Voicu: cine e praf grasule?
Yooooo: tu mf
Vlad Voicu: :-h
Yooooo: oricine poate fi praf
Vlad Voicu: de fapt toti suntem praf
Vlad Voicu: nu există ne-prafi

Aş vrea să-mi înec plictiseala în lucruri usuale lipsite de valoare. ”Valoarea” e un cuvânt lipsit de valoare. Aşa că abandonez şi renunţ la valoare, ca şi concept primar. Aş vrea să vând incoerenţă la bucată. Aş vrea să vând bancuri seci auzite prin jur de la băieţaşi veseli. Aş vrea să bufnesc în râs, să râd isteric despre penibilitatea sau ingeniozitatea oamenilor cu care mă întâlnesc zilnic. Aş vrea să găsesc pe cineva cu care pot discuta şi altceva în afară de usual crap. Aş vrea să fiu sănătos, să fluier şi să urlu în gura mare. Nu mi-am mai testat capacitatea maximală a corzilor vocale de mai bine de 2 ani. Am renunţat uşor la toate obiceiurile. Capitala mă schimbă într-un mod nefericit. Îmi răpeşte sigurătatea şi liniştea. Deja sunt aruncat în vâltoarea necunoscutului. În fiecare zi trebuie să înfrunt feţe neprietenoase, să păcălesc, să înşel, să mă deghizez în cele mai urâte forme ale sufletului meu şi să înghit minciuni, mai mârşave şi mai perfecte decât frumuseţea unui peisaj de primăvară... Nu-mi pasă dacă sunt minţit sau nu. Nu sunt detectiv ca să îmi angrenez viaţa în căutarea adevărului. Prefer să iau lucrurile ca atare, chiar dacă mă dezamăgesc pe mine însumi. Viaţa aceasta de student este mai ciudată decât ingeniozitatea umorului sec din filmele maestrului Kusturica. Lupta după note, după puncte de credit, după impresie bună, e obositoare. Bătălia de a ieşi în evidenţă e tristă. Dar aşa se rezumă traiul nostru ticălos. Viaţa e un concurs de credite, până mori. Şi nu numai... De puncte credit o să ai nevoie şi în ceruri. Iubesc şi detest în acelaşi timp, apreciez şi critic, sunt fericit şi totodată trist. E un contrast periculos. E o rutină amară ce va dăinui în timp. O eternitate....

arta naturalista de a povesti *

2008-10-11T21:01:00.004Z

Gălăgia din cămin, oameni care care tind asimptotic spre cretinism, şmenari de Bucureşti, negri, negri şi iar negri. Cam aşa se descrie în mare priveliştea zilnică, panorama care se repetă cu o conştiinţă şi rigurozitate de olimpic naţional la mate.

Profesorii de la facultate sunt cel puţin interesanţi, camera mea e ca o cutie de chibrituri, vecinii de palier sunt şi ei interesant de privit, din multe puncte de vedere. Concepţia de viaţă e structurată altel în mintea fiecărui om. Eu încă nu am o concepţie clară. Prefer să lenevesc multe ore ca un ţânţar, să studiez comportamentul general al oamenilor şi să trag aceleaşi concluzii sarcastice ca întotdeauna. Iar lenea trece ca un tăvălug nepăsător. Şi înghite tot...

Coerenţa e un concept depăşit. Nu mai e ca la Câmpulung. Aici evenimentele sunt coerente de la sine sau măcar aparent coerente. Eu întotdeauna am iubit haosul ca pe o prietenă bună. M-am lăsat în voia lui ca într-un şezlong moale, ca într-un tobogan de apă care te poartă câţiva zeci de metri şi te aruncă în bazinul fericirilor. Haosul a fost o cheie decisivă în structura gnoseologică a raţiunii noastre.
Aici, deodată, mediul social şi oamenii încearcă să alunge haosul din viaţa mea, să impună o structură de ordine. De la ora X ai asta, la ora Y mergi acolo, la ora T mănânci, la ora P te pişi.

Inadvertenţele mă obosesc. De asemenea mă oboseşte volumul mare de oameni care nu te bagă în seamă. Mă obosesc cuvintele sumare şi formale. Mă înfurie oamenii care dau cu piciorul haosului. Vine acum un cititor mai spilcuit şi spune: "eşti obosit 'moşule', du-te şi te culcă, du-te la un psiholog!".

Însă nu eu sunt de vină. Chiar nu e vina mea. Nici pe departe... Nu pun la îndoială faptul că sunteţi oameni buni, oameni culţi, inteligenţi însă nu contează. Nu e vina voastră, e vina lumii înconjurătoare care vă dă cu şutul în fund. Mi-a luat enorm timp să înţeleg ce fel de fiinţă e omul. What kind of shity people are you? Creierul umanîn 90% din cazuri debitează tot felul de idei, care mai de care mai ciudate şi mai abstracte. idei pe care nu le poţi mărturisi nimănui, fiind considerate penibile. De fapt inepţiile sunt mult mai frumoase decât situaţiile ordinare în care te complaci cu cei din jurul tău. Trăieşti lângă un om ani întregi, presupui că îl cunoşti, după care te surprinde în cel mai spectaculos mod cu putinţă. Zi de zi sunt înconjurat de evenimente umane care mă fac să râd. Dacă există vreun vis în lumea asta pentru mine, este să fiu atotcunoscător. Să trăiesc toate întâmplările trăite în fiecare secundă a vieţii, să mă pot bucura de ele.
Nicodată n-am dovedit nimic special. Nici că sunt inteligent, nici talentat, nici că m-aş pricepe la ceva anume. Dar nici n-am intenţionat să dovedesc ceva. Nu vreau să dovedesc nimănui nimic. Însă sunt fericit în neputinţa mea. Dacă mâine s-ar ivi oportunitatea de a fi de două ori mai inteligent, capabil de a rupe orice barieră în orice domeniu, nu m-aş avânta. Mintea mea nu ar mai debita aceleaşi lucruri iar eu aş fi un om reuşit dar privat de plăcirile sublime, dincolo de raţiune.

Oamenii evită adevărul de multe ori. Pentru unii, acesta este dureros, este trist...
Adevărul niciodată nu m-a durut. Poate pentru că încă nu ştiu ce reprezintă adevărul. De multe ori acesta este doar o cale spre minciună. Aparenţele sunt sumare. Sunt obosit de cuvinte şi obiecte sumare. Mi-e somn şi e ora unu noaptea. Zi de zi sunt înconjurat de minciuni, de profesori care îşi deghizează viaţa, de oameni care vor să pară mai cool, de lăudăroşi... Vă urăsc pe toţi! Un chef mare pe palier. Un Bucureşti în spatele meu care îşi macerează mediocritatea. mulţi oameni care dorm la ora aceasta. Mulţi care umblă pe străzi, vagabonzi. Mulţi care îşi fac planuri. Mirosurile Bucureştiului sunt specifice fiecărui loc în parte. Ele sunt nişte factori bolnăvicioşi şi toxici. Toxică e şi raţiunea mea. Poate mai toxică decât mirosurile. Îmi put creierii.

strange...strange

2008-10-04T14:27:00.004Z

Începu şcoala... Razele de soare se răsfrâng, pe la asfinţit, în geamurile rectoratului. S-au terminat cursurile pe astăzi şi îmi închin oboseala unei raze de lumină, stând pe o bancă şi contemplând locurile pe unde o să alerg între cursuri timp de 4 ani. Deşi nu iau în serios suprafaţa campusului, distanţele sunt foarte lungi: între corpuri, până în Regie, iarăşi la cursuri, după aceea prin împrejurimi. E o viaţă crispată şi obositoare. Am început viaţa mizeră de student, cu sutele ei de neajunsuri. Dincolo de părţile rele, rămân cu o puternică satisfacţie psihologică. Sunt liber, mă aflu pe cont propriu, mă pot bucura în linişte de aerul aglomerat şi toxic al capitalei.

Am aflat încă de la primele cursuri că viaţa la Calculatoare este cât se poate de grea, lucru care nu poate decât să mă bucure. Mulţi oameni capabili, mulţi oameni interesanţi iar evenimentele se petrec mult mai accelerat. Întotdeauna mi-a plăcut competiţia, dec o să-mi placă şi acum. Sper să recuperez cât mai repede ceea ce ar fi trebuit să ştiu şi de fapt nu ştiu, sper să reintru în ritmul şcolii după o pauză extrem de îndelungată.

Mă bucur că am ocazia, în sfârşit, să sparg starea de pasivitate, de mediocritate şi de lene în care m-am complăcut cu bună ştiinţă pe parcursul liceului.

Nu-mi pasă de nimic şi probabil acesta va fi un lucru benefic. Nu mă interesează ce note iau, nu-mi pasă de nivelul competiţional al colegilor, nu-mi pasă de cine va părăsi grupa, etc. Totul sper să fie plăcut şi să genereze discuţii plăcute, indiferent de implicaţii şi impotanţă. Student life... high life

"Gif mi anotha idea and I'll secks you!>xdd"

Umpleţi VIDUL

2008-09-30T06:10:00.002Z

E uşor să privim cerul, să contemplăm Universul, stelele... Auzim că o stea se găseşte la o distanţă de 50 de ani lumină faţă de pământ. Ni se pare aproape. Ni se pare o distanţă palpabilă... o putem măsura. Dacă lumina ajunge în 50 de ani atunci eu, care aş merge pe jos distanţa aceasta, aş parcurge-o în X...
Mult mai dificil este să ne imaginăm cât de mic poate fi un obiect. Mai mic decât putem percepe vizual. Şi ne întrebăm: " dacă ceva este mai mic decât pot eu vedea şi percepe, atunci ce sens mai are acel ceva? Cât de mic poate fi? Cât de mult poţi diviza un picometru?"
Dar structura şi dimensiunile acestei lumi au fost făcute în aşa fel încât să nu poată fi distruse de noi, prin curiozitatea noastră. E clar că nu putem negocia cu miliarde de miliarde de tone, cu ani lumină, cu picometri şi giganticii săi submultipli.
Densitatea nucleară a atomului este de 10¹⁸ kg/m³, adică 1 milion de tone încap într-un milimetru cub. Toată masa e concentrată aici. Restul e volum inutil... e vid. Aristotel a remarcat: "Materia e formată în mare parte din vid". De fapt e formată aproape în totalitate din vid.
Nucleonii sunt în mare parte, tot vid. - formaţi din particule elementare, care la rândul lor, sunt formate din nişte corzi elementare de dimensiuni infime.
Dacă nucleele din univers ar fi strânse laolaltă, aşa mici cum sunt, ar încăpea într-un spaţiu rezonabil, materia brută care are masă, ar încăpea într-un dop de Coca-Cola.
Atât "valorează" lumea ştiută de noi. Un dop de Coca-Cola.
Dar noi, ca persoane, care prin gânduri suntem în stare să facem minuni, cât valorăm?

dând cu şutul şahului

2008-09-17T16:58:00.004Z

“To play for a draw, at any rate with White, is to some degree a crime against chess. - Mihail Tal

Se apropie sfârştul vacanţei.. Se apropie octombrie.. Toamna - lungă, slabă, zăludă. Toamna e o mizerie însă e preferata mea. Un nou domiciliu - căminele politehnicii; alt tip de viaţă - mai responsabil, mai atent, mai imparţial. O viaţă moare iar alta se naşte. Mi-am ales o carieră de viitor automatist, calculatorist - o lume rigidă şi indusă în normele logicii, lipsită de sentimente şi simţuri estetice - întocmai ca redactarea textului pe care îl citiţi.

Acesta este pariul pe care l-am făcut cu mine însumi. Am vrut să fiu aici, am vrut ca viitoarea mea slujbă să fie printre calculatoare. Nu sunt sigur dacă îmi place ceea ce fac. De fapt, niciodată n-am fost sigur dacă mi se potriveşte pentru că îmi plac multe lucruri. Odinioară îmi plăcea să cânt. Mă vedeam o figură publică pe la posturile TV, cu o chitară în mână şi cu un trabuc de mafiot în colţul gurii, pentru fler. Apoi am vrut să fiu astronaut, apoi un proiectant în desen tehnic..etc. După aceea am vrut să fiu pilot de curse şi o grămadă de alte idei. Până în clasa a 6-a.
Atunci s-a produs o mică schimbare. Am părăsit cursurile de tenis de câmp, 3-4 şedinţe de antrenament - destul de hilare în favoarea şahului. Îmi amintesc prima zi când am văzut tabla şi piesele superbe sculptate în lemn. Îmi amintesc cum îmi explica tata scopul jocului - ca regele advers să nu mai aibă unde să se ducă. Şi mi-a arătat matul cu două turnuri iar eu priveam uimit algoritmul prin care regele este capturat. După o săptămână de jucat cu diverşi membri ai familiei, duceam lipsa unui adversar puternic, care m-ar putea învinge. Primul meci serios l-am avut cu un inginer care ştia bine şah, din experienţa de joc, cel puţin la nivel tactic, dar nu şi strategic. Atunci am aflat că jucam cu nebunii plasaţi în locul cailor iar în primul meci am luat mat din 4 mutări. Mi-a spus că dacă vreau să învăţ şah, îmi trebuie un anrenor. Am găsit un profesor de şah. Am fost în jur de 10 şedinţe în care mi-am format principiile tactice ale jocului şi jucam multe finaluri de partidă.
Am renunţat din pricina transportului incomod şi a atenţiei reduse pe care o acordam pregătirii şcolare în vederea susţinerii examenului de capacitate. Cu pauze îndelungate, am continuat să joc şah, să citesc material de specialitate, să rezolv puzzle-uri. Poate că am citit, din copertă în copertă, mai multe cărţi de şah decât culegeri de matematică. Mi-am format cunoştinţe teoretice de nivel competiţional înalt. Însă faptul că nu am stat să plâng lângă eşichier până găsesc mutarea potrivnică, în faţa unui oponent bun, au făcut din toate cărţile mari pe care le-am citit: Kotov, Dvoretski, Polinhroniade, Pavlov - o risipă de energie. Recunosc acum că nu mai ştiu nimic din toată teoria deschiderilor şi jocului de mijloc prezentată în "Cooperarea strategică în atac" de Pavlov.
Însă arhitectura şahului mi-a intrat în sânge. Dacă mi se arată o poziţie de şah, un final, este imposibil să nu găsesc mutarea care conduce la victorie. Gândind în plan strategic, poziţional, material şi calculând variaţii, o găsesc.

Slăbiciunea mea constă însă în imposibilitatea de a duce la bun sfârşit o partidă. Afundat în variaţii complexe, un plan de joc bun pe termen lung, omit chiar ceea ce trebuie să gândesc cu o mutare înainte.De zeci de ori i-am auzit pe Croitoru, pe Burghiş: "Bă, vezi că-ţi iau regina, vezi că-ţi fac furculiţa... mută altceva". Din acel moment partida e terminată. Nu mai mă interesează dacă pierd sau nu. Toate acestea datorate lipsei de experienţă. Dacă jucam măcar o partidă serioasă pe săptămână.. cu miză sau cu orgoliul personal de a învinge, poate acum eram un jucător solid de şah. Dacă văd piesele pe hârtie, e totul în regulă; însă în partidă piesele nu mă ascultă. Aşa că visul meu de a ajunge jucător de şah s-au spulberat din pricina atitudinii mele. N-am avut destulă voinţă iar lipsa de voinţă e datorată faptului că nu mi-a plăcut suficient de mult. Şi poate că nici nu am talent.

Intrând la liceu, am văzut că informatica se prinde uşor de mine... că e frumoasă. Matematica la fel de frumoasă, iar dirigintele Tudosie cu discursurile lui la nivel de olimpiade naţionale, internaţionale, mari celebrităţi, făceau această materie şi mai apetisantă. Atunci am aflat de Automatică. Am auzit că e cea mai grea facultate, că ai şanse de salarii mari după ce termini, că bla..bla.. multe bălării. Şi atunci mi-am zbierat în minte: "Aici trebuie să intru pentru că e greu!". Niciodată nu mi-a plăcut să fac lucruri simple. Din acest motiv am intrat la mate-info intensiv, din acelaşi motiv la Calculatoare şi pe linia aceasta o să merg în continuare. Dacă aş căuta lucrurile simple m-aş dezamăgi pe mine. O viaţă am şi trebuie trăită la nivel înalt. E uşor să-ţi rezumi viitorul la lucruri simple aşa cum 98% din oameni tind să facă. Nu are sens, nu are fler şi nu datorită acestui gen de oameni, lumea a evoluat.

Am făcut un pariu.. Nu ştiu dacă va fi câştigător sau nu. Întocmai ca în Bomberman, ca în şah, ca în poker, ca în orice joc, foarte dificil e să-ţi evaluezi poziţia şi să decizi dacă e câştigătoare sau nu, pentru a şti cum să o abordezi. Poţi să obţii o remiză, un joc mediocru în care ai intrat în bani foarte uşor. Încercând să forţezi victoria, poţi să ratezi şi să pierzi. Eu am mers pentru câştig. Rămâne de văzut dacă am evaluat poziţia corect şi dacă îmi va plăcea să o joc sau nu... Remiza nu intră în calcul.

Memoriile uni parvenit, part III

2008-08-02T08:50:00.000Z

Mă înfăţişez unei raze de lumină întocmai ca un mister pe care nu ştie să-l descifreze, ca o fantomă, ca un vânător care pândeşte în umbra acestei suliţe luminoase. Cristalinul se ascute iar privirea se focalizează pe ţintă. Zgomotul tensiunii din aer este asurzitor. Şansele succesului scad drastic. Viziunea se tulbură, tâmplele îmi zvâcnesc cu putere iar acel zgomot inefabil se transformă într-un ţiuit care-mi face mâna să tremure. Ochii erau încă focalizaţi; raza de lumină, nemişcată, fixa ţinta care părea ca şi condamnată. Graba şi tensiunea mă fac să apăs pe trăgaci, după care nu mai văd şi nu mai aud nimic. Mă prăbuşesc pe treaptă şi îmi duc mâinile la cap, aşteptându-mi la rândul meu sfârşitul. Deschid pleoapele şi splendoarea faptei mele îmi încununează grandiozitatea. O lume hăituită moare în detrimentul alteia mai triste. Mă ridic pe călcâie iar lângă mine aud o respiraţie îndrăcită care pufăia prin ungherele corzilor vocale. O mână păroasă mă atinge pe umăr făcându-mă să conştientizez realitatea.
„Vă simţiţi bine?”
„Da, mă simt impecabil de bine!”
„Serios acum, cât de ‘bine’ vă simţiţi?”
„Oricum, mă simt puţin mai bine ca dumneavoastră, nu credeţi?”
Iar tăcerea care a urmat şi indiferenţa mea masochistă, l-au făcut pe acest zănatic să coboare scările, zvârlind picioarele în lateral şi pufăind.
Mă ridic din nou şi spre surprinderea mea de moment, nimic nu se mişcase. Ţinta era încă acolo iar nenorocita de rază de lumină bătea în acelaşi loc. Apăsasem pe trăgaci dar nu se mişcase nimic. Geamul era intact iar persoanele dinăuntru priveau spre ţintă cu nişte feţe mohorâte de oameni fără niciun pic de vitalitate. Toţi semănau cu acele feţe spălăcite ale sfinţilor care îşi trăiau veacul pictaţi pe bisericile vechi din lemn, fără culoare şi fără detalii.
Probabil la fel arătam şi eu. Desigur că nu se întâmplase nimic. Nici măcar nu aveam o puşcă sau măcar un revolver cu care să trag. Ficţiunea în care participasem mă amuza. Mă amuza de asemenea îmbufnarea acelui om care se îngrijise de sănătatea mea. Încep să râd înfundat, ceea ce îl face pe nenea să întoarcă privirea către mine, căpătând o căutătură gravă şi fioroasă: „Futu-vă iscălitura mamelor voastre de drogaţi!” şi aruncă în batjocură o flegmă care cade exact pe un muşuroi mic de furnici, stârnind agitaţie în toată populaţia; fiecare suflet de furnică chinuindu-se să adăpostească la loc sigur fragmente din saliva lui.
Un tânăr ca pe la vreo 16 ani care cerşea în faţa porţii, crezând că i s-a adresat lui, se ridică orgolios şi-şi încleştează pumnii, tremurând de ciudă:
„Mă, îţi dau la cioc mă!”
„Îi dai lu’ mă-ta! Nu te uiţi la tine că eşti un cerşetor, un vinitic în lumea asta, mucos împuţit?”
Băiatul se ridică şi cu privirea ca de cerber se împinge în vergeaua de la poartă şi înjură. Zgomotul cuvintelor îmbiau împrejurimile iar ecoul stârnit de pereţii clădirii încheiau glorios monologul puştiului: „ … ciooooooc!”.
Afară, vremea era mirifică. Natura radia prospeţime şi sănătate. Pe stradă circulau puţine maşini şi pretutindeni domnea o linişte benefică. Ce frumoase ar fi momentele vieţii dacă n-ar fi stricate de imbecili ca noi, începând cu mine, care am creat toată această situaţie. Îmi pierise dorul de ceai şi de casă. Vremea era acum rezonabilă cu toată lumea.
Oamenii care mă înconjoară sunt de vină de comportamentul meu. Fără ei aş fi altfel. Aş fi un om extraordinar. De-asta merită toţi să le dau la cioc; ţie, ţie, lui, vouă, ei, oraşului ăstuia. Dacă există un om care să vorbească despre cioc, eu sunt singurul în măsură, imbecililor! Singurul.
Mă îndrept spre interiorul clădirii, spre acei oameni aplatizaţi care se asemănau cu nişte momâi de ceară. Dau să mă strecor mai în faţă şi aud un şuierat de la un moşneag care îmi tot făcea din măsea. Mi-am dat seama că mi-a depistat intruziunea şi puncta din măsea spre dreapta, la sfârşitul cozii, acolo unde mi-era locul. Execut, neavând rost să mai deschis alte replici încinse şi primesc un gest apreciativ, discret, făcut coada ochiului de către moşneag. Întotdeauna am urât comunicarea paraverbală. Dacă ai ceva de transmis, vorbeşte domnule în cuvinte!
Îmi rotesc privirea prin încăperea întunecoasă, numărând în gând secundele care se scurgeau. Când confruntam cu ceasul, după anumite perioade de timp, mereu număram mai încet. Pare să fie un lucru bun. Pare să nu mă fi plictisit încă.
În cele din urmă sunt chemat de către un funcţionar înăuntru deşi mai erau mulţi oameni în faţa mea care stăteau acolo cu diverse treburi, fiecare:
„Poftiţi domnul ***, sunteţi aşteptat la interviu în biroul 32. Veniţi cu mine!”
Rotesc privirea prin sală, mă uit cu îngâmfare la moşneag, mândru de mine că am o treabă mai importantă decât ei şi astfel intru înaintea lor.
Străbat coridorul chinuindu-mă să am o ţinută cât mai verticală, sigur pe mine dar cu oarecare emoţie. În cameră era doar un domn cu ochelari şi cu teancuri de chestionare şi fişe în faţă. Mă pofteşte pe scaun fără să-şi ridice privirea de pe foi. De fapt, pe tot parcursul dialogului nu m-a privit nici măcar o secundă, ceea ce mi s-a părut peste măsură de suspect.
Câteva întrebări obişnuite care se practică prin sfera interviurilor după care sunt rugat să aştept un posibil verdict. Eram sigur că voi fi acceptat. Ba chiar nu aveam nicio îndoială. Discuţia eventualului salariu era doar o formalitate de rutină deoarece nu mă interesa. Doresc această slujbă doar pentru a-mi ocupa timpul şi pentru a mai scăpa de acasă unde logodnica îmi ridica tensiunea, la fiecare zece minute, la cote alarmante.
„Domnule… Ca să încep cu ceea ce este firesc, vreau să vă felicit pentru modul în care aţi abordat întrebările. În principiu răspundeţi cerinţelor postului solicitat şi cred că aţi putea profesa foarte bine această meserie.”
„Mulţumesc!”
„Am şi eu o întrebare…” (şi pentru prima dată îşi coboară ochelarii pe nas şi mă priveşte direct în ochi, ceea ce m-a făcut să mă intimidez. Urmează o tăcere absurdă…)
„Sigur, vă ascult!”
„Domnule, dumneata, în viaţa de zi cu zi câştigi mult mai mult decât am putea să-ţi oferim noi, de fapt firma noastră. Aveţi un ‘income’ rezonabil de pe urma răposatului. Dumneata îţi doreşti să lucrezi la noi pentru aţi umple timpul, am dreptate?”
„ Aşa este… Şi îmi şi place acest post”
„Foarte bine domnule. Însă, cu atâţia muritori de foame în oraş, ce mă face pe mine să am încredere în dumneata? De unde ştiu că mâine nu ţi se urăşte să mai lucrezi la noi şi pleci în altă parte şi ne laşi cu praf în ochi? De unde am eu certitudinea asta, domnule?”
„Pentru că eu sunt legat de acest oraş şi nu am unde să mă duc altundeva. Văd că îmi cunoaşteţi, parţial, viaţa; văd că mă cunoaşteţi mai bine decât mă aşteptam. Eu, întotdeauna am fost un om serios. Cum consideraţi dumneavoastră…”
„ Seriozitatea e relativă domnule. Când ţi se ia de muncă şi nu există ceva care să te mai recompenseze, te duci dracului. Uiţi şi de seriozitate… şi de înţelegeri – uiţi de tot.”
„Dar îmi oferiţi acest post?”
„Momentan mai aşteptăm. Cu supărare sau nu, căutăm pe cineva care să fie un pic… să spun aşa… un pic mai bărbat.”
„ Şi cum vine asta? Adică să aibă mădularul mai mare? Nu ştiam că pentru acest post ai nevoie să îndeplineşti şi cerinţa asta… Şi cum puteţi aprecia dumneavoastră cât sunt eu de bărbat?” (şi mă cuprinde un râs subtil, ca urmare a acestei situaţii hilare, nemaiîntâlnite până acum).
„Decenţa nu strică niciodată. Cred că aţi înţeles, de fapt, la ce m-am referit. E nevoie de un om obişnuit cu munca şi mai cu cuţitul la os…” (şi iar îşi cufundă privirea în teancul de hârtii)
„Şi ce-mi mai rămâne de spus în situaţia aceasta?”
„Dumneavoastră decideţi ce să spuneţi. În afară de ‘bună ziua’ nu văd ce aţi mai avea de spus. Dar dacă aveţi… eu sunt aici.”
„Da… nu mai am. Însă… totuşi… aş avea aşa… o nedumerire. Oricum nu mă primeaţi la acest post. De ce, în situaţia aceasta, m-aţi mai chemat la interviu? Doar pentru a mă pune pe drum şi a-mi da speranţe deşarte?”
„Meseria mea este să vă consult. Pentru detalii cu privire la motivul pentru care aţi fost chemat, discutaţi cu secretara care se ocupă cu selectarea CV-urilor”
„Mda… Bună ziua!”

Treaba era clară. Au nevoie de oameni care să fie legaţi financiar de acest loc de muncă; cărora să le impună un anumit program şi anumite atribuţii. Ori cu mine nu şi-ar fi permis deoarece le e teamă că ziua viitoare voi veni cu hârtia de demisie la birou. De aceea nici nu au nevoie de mine. Sunt decepţionat şi sictirit. Nu am chef nici să merg acasă. Iau un autobuz până în capitală după care mă las în voia metroului. Până noaptea. Până nu mai circulă nici unul. Trebuie să-mi pun o ordine în idei.

reflexii obiective despre bac

2008-07-06T06:40:00.003Z

S-a terminat bacul. Pentru unii, într-o manieră deosebită; pentru alţii mai nefericit…În cele din urmă a fost bine pentru toată lumea. Pentru mulţi oameni, notele peste 9, mai proaste, au fost interpretate greşit şi au fost prilej de suferinţă însă majoritatea au pierdut esenţialul: am scăpat de liceu, suntem mari şi avem o cultură generală pe care ne-am fondat-o pe parcursul acestor 4 ani. Îmi dau şi eu cu părerea deşi nu sunt în măsură să regizez sentimentele şi aspiraţiile altora.
Însă cei care au luat 5 fix la scris şi 6.05 medie generală, ce mai pot spune? Ei sunt fericiţi că au trecut bacul şi l-au trăit la maxim. Dar de cei care au învăţat 4 ani şi au luat note mici? Dar de cei care sunt tufă şi au luat peste 9.20 la bac? Nu este nimeni în măsură să judece norocul sau ghinionul altora.
Că s-a copiat sau că nu s-a copiat nu se poate preciza. Fiecare îşi cunoaşte propriile peripeţii, propriile riscuri pe care şi le-a asumat. În 70% dintre cazuri, notele arată nivelul de pregătire al elevilor. Prin alte judeţe a fost mai rău iar în alte părţi s-a copiat pe rupte. Este un bac subiectiv, necinstit şi nedrept. Metodologia este revoltătoare. Să fim serioşi! Nu există ţară unde să nu se fure şi bac unde să nu se copieze. Situaţia notelor de pe la bac arată situaţia care este în ţară. Cine are fler sau este inteligent reuşeşte. Cine munceşte cinstit nu are întotdeauna sorţi de izbândă şi este păcat.
Tot haosul care s-a creat în învăţământ afectează şi întristează. Să stăm să plângem, să stăm resemnaţi, nu este o soluţie. „Timpul se schimbă. Trebuie să ne schimbăm şi noi odată cu el”. Poţi să ţipi! Nu te ascultă nimeni acum. Totul în viaţă ţine de faptul că fiecare trebuie să ia deciziile corecte. Trebuie să ne adaptăm la situaţia care ne este pusă în cale înainte să o criticăm deoarece criticăm fără nici un rezultat.
La limba română am luat nota cea mai mică – 9. Care este probabilitatea să pice tocmai varianta 1, cea mai uşoară? Am făcut cea mai superbă lucrare la limba română din viaţa mea şi exclusiv originală, necopiată. Am corectat-o de 3 ori şi am remediat orice greşeluţă, cât de mică. Sunt conştient de minusurile pe care le-am avut şi de plusuri. Anumiţi profesori mi-ar fi dat 9.80 - 9.90. Alţii mi-ar fi dat 8.70-8.80. Limba română scris este cea mai imbecilă probă scrisă. Este subiectivă şi interpretabilă până în pânzele albe. La nivel de judeţ aş plăti bine dar aş pune o singură comisie de 10 profesori care să noteze fiecare lucrare, pe mai multe zile. Tocmai aceste diferenţe de receptare a textului de către profesori deranjează. Este păcat că unii elevi care au făcut meditaţie un an întreg sau chiar mai mult şi au învăţat atât - să ia note sub 9 pe lucrări bune. De asemenea este nedrept că eu, care nu am petrecut mai mult de 20 de ore în toată clasa a 12-a, învăţând la română, să am noroc şi să-mi pice ceea ce ştiam cel mai bine şi din păcate să fiu depunctat la subiectul I pentru că nu am copiat şi nu am scris ce vroiau profesorii să audă. Contestaţie nu fac. Sunt conştient că nu valorez la limba română 9.50.
Anumite lipsuri mi-au sigilat insuccesul la română. Un scris frumos şi ideile unei fete, lipsa de experienţă în concursuri de limba română, olimpiadele la care nu am participat şi flerul de a putea păcăli şi impresiona corectorul.
Orice probă orală este total irelevantă şi ştiţi că nu vorbesc prostii.
Restul probelor au fost juste şi după aşteptări. Am luat 9.63 medie generală. Nu e deloc extraordinară dar e bună. Sportul m-a tras înapoi dar nu-mi pasă. Sunt peste măsură de mulţumit.
Obiectiv primar: trecerea bacului – îndeplinit.
Obiectiv secundar: intrarea la orice facultate din ţară, cu dosar – îndeplinit.
Acum – aspir la mai sus. Admiteri la facultăţi…etc. Rămâne de văzut.
Rezultatele de bac m-au făcut să trag anumite învăţături:
- Nu cei cu medii de 10 şi cei care au făcut flame pe la olimpiade, sunt primii pe listă.
- Cei care au învăţat au avut în procent de sub 50% câştig de cauză.
- Nu cei care s-au lăudat că iau 10 la anumite materii, au şi luat în realitate.
- Nu cei aroganţi.
- Nu cei care au trâmbiţat sus şi tare că bacul e uşor, că bacul e la fileu.
Cine a luat notă mare? Cei care şi-au cunoscut exact nivelul de pregătire şi şi-au văzut de treaba lor. Oameni care au ştiut ce vor de la bac. Oameni care au avut îndemânarea de a lua deciziile necesare la timpul lor.
Dacă am copiat sau nu la bac”?..” Nu interesează pe nimeni şi nu dau detalii. Nu am făcut exces de zel să stau cu capul în foaie ca şi cum aş avea pistolul la cap. Însă nici nu pot să fiu escroc şi să mă hazardez, spunând că am copiat, pentru că nu a fost aşa. Diferenţa între a mă inspira sau nu, se reflectă probabil într-o zecime sau două la notă, lucru nesemnificativ, în cele din urmă.
Celor oarecum nemulţumiţi, ţin să le transmit o consideraţie personală. Viaţa nu se rezumă la un examen. Ea trebuie trăită în acelaşi mod. Ce va mai conta liceul, bacul, dacă mâine te îmbolnăveşti, dacă mori? Dacă nu ai prieteni care să te ajute şi alături de care să te bucuri mai departe?
Indiferent de trecutul nefericit, succesul este mereu în faţa ta. Doar noi suntem orbi şi de multe ori nu-l vedem. Poate avem nevoie de cineva care să ni-l înfăţişeze pe înţelesul nostru.
Nu te bucura prea tare dar nici nu te întrista. Niciodată nu fiţi afectaţi de înfrângeri sau victorii! Acesta este filonul general al carierei învăţat din poker. Joacă la fel, constant, fiecare meci, exact aşa cum ştii tu; maximizează victoriile pe cât posibil şi ignoră pe moment dacă ai câştigat sau ai pierdut. Este singura cheie a câştigului pe termen lung.
Ştiu că pentru capacitate m-am pregătit foarte serios. Eram un elev de 10,10,9.80 la cele trei materii. Cursul evenimentelor m-au făcut să nu iau ceea ce prevedeam. Acum îmi e ruşine să recunosc cât de puţin m-am pregătit pentru bac, în afară de fizică unde am făcut 900 de variante. O pasivitate ciudată mi-a luat minţile. Pot conclude că la examenul de bac mi-am măsurat succesul în inconştienţă şi se pare că am luat o decizie bună. Aşa a fost să fie însă se putea să nu pic pe subiecte, să o dau în bară într-un mod colosal, cu consecinţe neplăcute. Nu sfătuiesc pe nimeni să facă la fel dar nici să se străduiască peste puteri pentru bac pentru că aţi observat cu toţii că nu se merită.
Liceul a fost un lucru benefic pentru mine. Am rămas cu o mulţime de cunoştinţe din toate materiile. Ştiu formula naftalinei, legile lui Mendel, teoria sofismelor la logică, memoria şi gândirea la psihologie, ce face un „si” bemol, un arpegiu, desenez într-un mod decent, ştiu toate capitalele din lume; „si conditionnel” şi concordanţa de timp, arbori indexaţi binar, arbori de intervale, hash-uri, memoizare şi atâtea altele la info, ştiu ce e o funcţie lipschitsiană, ştiu cum se calculează un profit, o dobândă şi multe, multe altele.
Sunt unul dintre puţinii oameni care au rămas cu cunoştinţe solide din anii de liceu şi asta este ceea ce mai contează acum pentru mine. Nu am trecut degeaba prin liceu şi asta datorită faptului că mi-a plăcut ceea ce am învăţat la timpul respectiv. Mereu am învăţat în limita plăcerii şi din orgoliu personal, niciodată nu am strălucit la media generală deşi aveam capacitatea să vânez note.
Cel mai mult i-am apreciat pe cei care m-au criticat în liceu sau au avut diverse obiecţii la persoana mea. Niciodată nu am ripostat ci am încercat să iau aminte. Datorită unor oameni ca ei ţara va ajunge departe şi nu datorită celor care se sustrag de la a-şi exprima opinia.
Patru lucruri pozitive m-au făcut să ajung aşa cum sunt acum: un mod de gândire iresponsabil dar întotdeauna raţional, cititul, jocurile pe calculator şi faptul că am locuit la ţară, care a contat enorm pentru mine.
Liceul a trecut! Pietrele rămân. Mă uit la generaţiile actuale care intră la liceu şi e o tristeţe surdă care se pare că nu supără pe nimeni ci dimpotrivă… Poate profesorii bătrâni, buni, remarcă această prăpastie spre care ne îndreptăm dar nu mai stă nimic în puterea lor. Lumea e un haos în care trebuie să ne impunem, în care trebuie să urmărim să nu ne supărăm pentru nedreptăţi, să nu fim invidioşi sau geloşi.
Aşa cum am mai spus: „fiecare cu norocul lui”.
Vacanţă plăcută tuturor! Succes mai departe!

Memoriile unui parvenit part II

2008-06-24T10:43:00.003Z

Ea stătea şi privea lung în tavan. Fumul de ţigară se uniformizase în cameră. Ţigara era pe sfârşite şi privea cu o pasiune excentrică în oglinda mare din dreapta dulapului, vârtejurile de fum ce se ridicau în tavan. Era o atmosferă bolnavă şi sufocantă.

Îl ştia plecat. La 3 trebuia să ajungă în acea clădire care ei îi zburlise părul pe frunte de atâtea ori atunci când urca treptele. Îl iubea enorm însă niciodată nu a ştiut cum să îi arate. Şi ea cât şi el sunt două persoane asemănătoare ca şi caracter. Amândoi cu un spirit critic, uneori exagerat; şi ambii - foarte impulsivi. Ea îşi exterioriza faţă de el până şi cele mai incomode impresii iar el se enerva des dar tăcea, suferea şi îşi găsea câte o activitate ca să pară că nimic nu s-a întâmplat şi nu e afectat de nimic.
Ea se autoconsideră o persoană înzestrată cu raţiune şi nepermis de înţelegătoare cu toată lumea, în ziua de azi, când nimeni nu mai înţelege pe nimeni. Era amabilă cu toţi, mai puţin cu el, căruia îi reproşa orice nimic şi cu care se certa la fiecare secundă, încât era conştientă că îl exaspera şi îl făcea să o urască. Uneori o ura în întregime, ura chiar şi acel zâmbet al ei care l-a fermecat atunci când s-au cunoscut.

Era conştientă că ea e capul răutăţilor în relaţia lor. Ştia de asemenea că oamenii o considerau un înger de femeie şi chiar aşa a fost dintotdeauna. O fiinţă comodă, tăcută şi emotivă. De ce cu el era altfel? Poate din motivul că el e singurul om extraordinar pe care îl iubeşte şi unul dintre puţinii care o pot suporta, după toate necazurile pe care i le-a pricinuit. O plăcere satanică o îndemna mereu să îl enerveze, să râdă de el, să-l ironizeze şi să-i critice orice mişcare.
Ultima dată când el ia spus că o iubeşte a fost acum vreo 3 săptămâni iar ea nu i-a spus niciodată, însă acest amănunt nu contează pentru ei. Sunt doi oameni care nu cred în vorbe inutile şi care în loc să spună ceva, preferă să tacă şi să se înţeleagă într-un alt mod, mai subtil, mai metafizic.
Când făcea câte o tâmpenie mai grosolană, se purta frumos cu el. În schimb, în momente absolut întâmplătoare simţea că trebuie să îl sâcâie.
În afară, aveau cam aceleaşi plăceri şi aceleaşi concepţii, acesta fiind singurele lucruri care îi făceau să se înţeleagă şi să rămână împreună. În schimb, era o deosebire uriaşă care pe el îl tortura. Niciodată n-a suportat ţigările iar acum casa lui miroase în întregime a tutun. De multe ori a vrut să se despartă de ea dar a ezitat mereu. Îi e frică să facă acest pas. Îi e frică de noutate, de faptul că va putea rămâne singur şi că va fi privit suspect de toţi prietenii pe care şi i-a făcut alături de ea.

Acum, stând în pat, lipsită de chef, se uita la fumul care îi împăienjenise vederea. Aşa se scurge viaţa ei. Uitându-se la fum cum se ridică şi cum este purtat de timp către disociere, către inexistenţă.
"Ale naibii ţigări...Poate că dacă n-aş avea bani, n-aş fuma; Dar cum să nu fumez când fumez şi de ce să nu fumez?"

De sănătate puţin i-a păsat vreodată. Şi nici nu vrea să trăiască o veşnicie.
Ţigara se termină şi rămâne doar camera plină de fum şi oglinda care parcă o tot întreabă "de ce".
Iar ea izbucneşte într-un râs sălbatic necontrolat, concluzionând într-un final: "pentru că... nu contează. Totul e supărător de nesemnificativ. Ce ţi-e şi cu lumea asta!" Iar acel râs isteric s-a transformat într-un zâmbet uşor şi prelung.

memoriile unui parvenit. part I

2008-06-16T17:50:00.004Z

Ayo - Down on my Knees

Stă în fund pe un trotuar şi se uită lung. Frig. Ar vrea să stea într-o casă călduroasă, în faţa unei ceşcuţe de ceai, din care să soarbă prelung şi pătimaş. Oamenii trec prin faţa lui şi dispar în vacarmul străzii. Unii sunt grăbiţi, alţii sunt visători iar alţii îi aruncă priviri fulgerătoare şi întâlnind uitătura lui încruntată şi sumbră întorc gâtul brusc. E într-o ţinută prezentabilă şi parcă şi lui i se pare straniu că stă acolo, pe bordură ca un om care şi-a pierdut minţile. E trist şi nu ştie exact de ce, nu înţelege de ce evenimentele se petrec în lumea asta total aiurea.

Priveşte oamenii care trec prin faţa lui şi îi analizează în cel mai mic detaliu. Nici unul nu e îmbrăcat aşa cum ar vrea el. Oamenii sunt în dezacord total cu moda, deşi aparent au un aspect decent. Însă el are un spirit critic mult mai sensibil şi mai ager. Are de multe ori impresia că toţi sunt nişte mizerabili, însă astăzi simte că poate iubi pe toată lumea. Se simte neputincios în faţa hazardului şi tot mai des se gândeşte cum o să fie când va muri. E deznădăjduit.

Se tot gândeşte la întâlnirea cu moartea şi cum ar putea avea el suficient de multă carismă chiar şi în momentele cele mai tensionate şi critice. Ar prefera să încerce să-l sperie şi să-l întrebe dacă îi este frică în ultimul moment de viaţă, să-l întrebe dacă e urâtă… Însă ce va mai conta în acele momente? Şi moartea e de sex feminin şi în opinia lui, tot ce e feminin are o delicateţe aparte. Îi va răspunde aşa cum o face tuturor femeilor care-l întreabă „cum arăt?”.

„ – You’re so fucking good”

De fapt, în ultimul timp simte tot mai des că nu mai are nimic de pierdut şi că trebuie să fie aşa cum nu a fost în stare niciodată.

Rătutit de toate aceste gânduri se ridică şi se îndreaptă spre locul unde pornise. E abia ora două şi mai are de aşteptat o oră în faţa acelei uşi. Are o privire tulbure în care se întâlnesc parcă, delicateţea şi bădărănia laolaltă. Nu este ziua lui cea mai bună dar nici pe departe cea mai rea. Îi atrage atenţia o tânără domnişoară îmbrăcată în roz şi cu sandale verzi. Avea oja cojită la unghiile de la picioare dar puţin îi păsa. Pentru el, tot ce contează, sunt zâmbetul şi privirea şi nimic în afară de ele. Şi lui i se întâmplă deseori să ia o şosetă de-un fel şi alta de alt fel sau să umble stropit de noroi pe pantalonii de costum.

El niciodată nu a înţeles: „cum naiba, toate femeile extraordinare pe care le-a cunoscut sunt ori colerice, ori fumează excesiv de mult?”; ca şi cum natura ar fi împotriva lui cu desăvârşire. Însă la această tânără cu sandale verzi vedea o linişte extraordinară şi o frumuseţe aparte. Simţea că e una dintre femeile pe care şi-ar dori-o. Însă ar vrea să se întâlnească într-un alt loc şi nu aici pe stradă. Înainte să păşească mai departe, aruncă o ultimă privire frugală către ea şi exact în acelaşi moment îl priveşte şi ea exact în ochi. Avea nişte ochi verzi pătrunzători. Lasă capul în jos, ruşinat parcă de fapta ce-o credea intolerabilă. A simţit că s-a îndrăgostit de ea la prima vedere.

„Sunt un om nenorocit!” - cugeta el. Şi din nou nu înţelege „de ce naiba se îndrăgosteşte de toate femeile care îi acordă un strop de atenţie?”. Dar şi mai bizar i se pare că întotdeauna când simte că îi place o femeie şi încearcă să o admire în tihnă, exact în acelaşi moment ea se uită la el şi privirile lor se întretaie. E a zecea oară când i se întâmplă această nenorocire. „Oare şi ea o fi gândind la fel ca el?”. „Se poate dar se poate şi să nu fie aşa”, însă ca un făcut, se surprind amândoi aruncându-şi priviri furişe, ca şi cum o divinitate supremă sau o fantomă malefică ar lua cunoştinţă de ei şi îi pedepseşte pentru faptul urât. „Urât”, deoarece are o prietenă care îl iubeşte dar care îl exasperează. Dintre toate cărora le-a dat cu piciorul, a rămas cu aceasta care e şi colerică dar şi fumează. Nu-şi poate ordona viaţa. Cu toată inteligenţa lui, se simte copleşit mereu de lucrurile mărunte cărora nu le poate impune o ordine.

Se apropie de clădire veche şi păşeşte pe scări ca un viţel dus la tăiere. Cine e el? Asta e întrebarea supremă… la care nu se poate răspunde, deoarece nici măcar el nu ştie cine e.

12C - clasa a 9-a

2008-06-13T12:36:00.002Z

Lucică a punctat frumos acest subiect. Hai să-l abordez eu din perspectiva cealaltă, mai incomodă.

C. Etapă mirifică a existenţei. S-a dus, s-a evaporat. Nimic nu va mai fi la fel. Această clasă a fost un trecut sordid pe care îl dispreţuiesc. De ce? Pentru că e cea mai bună clasă din oraş – au spus unii. Alţii au uitat că e cea mai bună şi n-au ţinut cont. Ştiu că mi-am răpus neuronii pe clasa a 9-a să învăţ la o grămadă de materii. La fel şi pe-a zecea. Ştiu că pe-atunci purtam costum şi mergeam la şcoală cu o servietă gigantică de mână.
Prima zi de şcoală, o suită de emoţii şi de gânduri. Ce de întrebări? Oare cum, în ce fel, cum o arăta? Doream să o văd pe Raffaella. Auzisem că e o fată frumoasă care a intrat prima. De asemenea pe Croitoru. Un anonim desăvârşit care a avut la fel, ce mai mare medie din oraş. Haos peste tot şi vacarm. Eram un ţânc, nu neapărat timid, dar poate speriat de imensitatea ce se desfăşoară sub ochii mei.
Alte impresii nu vreau să dau deoarece nu-mi face plăcere să-mi amintesc acea zi, în curtea şcolii. Am intrat în clasă. Disponibilă mai era doar prima bancă în care am stat cu Pârvulescu. O cunoşteam pe mama lui Odette, mi-a fost profesoară în generală. Aşa că aveam subiect de discuţie. În spatele meu erau Oana şi Alina. Două fete foarte expeditive şi îngâmfate, aşa mi se păreau la vremea aia.
Nu cunoşteam pe nimeni, eram un nimeni. Dau noroc cu Hagi care umbla de colo-colo ca un câine turbat. Mă uit în ultima bancă. Erau Luci şi domnul Zanvetor. Mă apropii de Luci dar nu ştiu dacă să-i zic salut sau bună-ziua. Era prea înalt şi nu ştiam dacă e în clasă cu mine sau nu. Domnului Zanvetor îi dau bună-ziua şi atunci credeam că el e dirigintele, Tudosie.
Mă întâlnesc cu Radu. Stătea permanent cu Hagi şi vorbeau despre motoare, despre Linkin Park şi despre gagici. Radu îşi sorbea toate colegele din ochi şi pentru fiecare avea aspecte critice. Mie îmi spunea mereu – „Adiţă tată” sau „tataie” – „relaxează-te” şi trăgea din măsea în semn de „be cool!”.
Vine rândul lui Voicu.
- Unde ai învăţat tu?
- La Bughea de Sus.
- Şi cât ai avut media în generală?
- 10
- Cum dreacu!??!!
Călin : Taci mă tâmpitule!, făcându-i ghiont lui Vlad.

„Bă dă-l în *** pe-ăsta, ce şmecher e el!”, cugetam…O ură năvalnică m-a cuprins deşi am mascat-o şi dacă aveam ocazia să mă răzbun, o făceam cu prisosinţă. Discuţiile între băieţi erau monopolizate de care să stea pivot la baschet. Că e Luci; ba nu … Lipan. Şi Radu sprijină apărarea. Tot felul de alte discuţii despre baschet.
A urmat Bibi care s-a pupat cu toată clasa. Cătălina era enervată că nu avea cu cine să se ducă la biliard. „Sunteţi o clasă de tocilari, bă-n puii mei!”. Credeam că fata asta n-are nicio legătură cu cartea şi a intrat în această clasă „by accident”.
Mădălina avea pneumonie şi o lună întreagă am fost curios cum arată.

„Eu sunt Călin… (pauză de 3 secunde), Călin…. Pelcea! şi vine la mine să dea noroc. N-am văzut niciodată om care să exagereze mai mult decât Călin pe clasa a 9-a. Întotdeauna serios şi grav încât era greu să-ţi dai seama dacă glumeşte sau nu. Pentru el toţi erau proşti, erau vai de capul lor. Toate replicile lui conţineau conţineau hiperbole gen “vai de capul tău ce trebuie să ştii la mate”, „la bio trebuie să fii as ca să iei 6”. De fapt, profa de bio n-a fost niciodată aşa cum vă hazardaţi voi să credeţi că e. La prima ascultare am luat 9. Şi n-am fost as. I-am reproşat lui Călin, urmând răspunsul „bă frate, acu tu nu trebuie să mă crezi pe cuvânt tot ce zic”.
„Bine bă Pelcea!, n-o să te mai creadă nici Pulea, altădată”.
Geanina Matei învăţa foarte bine la mate, era o fată emotivă, plângea mult la notele sub 9 şi juca bine whist. Îi bătuse de 2 ori pe băieţi. Astea sunt singurele informaţii pe care le-am avut în 2 ani despre ea. N-am schimbat nici un cuvât, decât mă certam adesea cu ea pe la sfârşitul clasei a 9-a , îmi amintesc. Tot dorea să plecăm toată clasa la ultimele ore. Eu nu aveam autobuz şi eram reticent la absenţe deoarece mi-era incomod să le motivez.
Zenaida, le fel ca acum…. schimbătoare şi imprevizibilă.
Cu Mihaela mă consultam adesea la mate.
Îl respectam pe Lucică deoarece era dăştept.
Nu puteam niciodată să-l înţeleg pe Călin – om mai ciudat şi mai schimbător ca guvernu.
Cu Alex Dumitru am discutat prea puţin pe-a 9-a. Avea un caracter mai introvertit.
De asemenea, cu ceilalţi colegi am discutat puţin.

A fost o clasă cu caractere contrastante şi conflicuale. „Rândul de la perete” au fost numiţi comunişti deoarece erau mai retraşi şi învăţau mai bine. Pe-a 9-a, majoritatea timpului vorbeam cu fetele de-acolo şi predominant cu Lucică deoarece mai aflam câte o chestie pe la vreo materie sau noutăţi din sporturile mai obscure, la care ceilalţi nu se uitau.

M-am obişnuit treptat cu profesorii. Primele cuvinte pe care mi le-a zis dirigintele au fost „eşti un mare prost!”, când mi s-au răsturnat cărţile din bancă.
Primele mele cuvinte au fost la o lecţie de geografie: „un corp mic cu densitate mare”, la care toată clasa a explodat în râs.
Primele cuvinte ale lui Radu: „Du-te dreacu, eşti un dobitoc”
Primele cuvinte ale lui Voicu: „Băi puştiule, vino puţin!”
Primele cuvinte ale lui Bob: „Tize!”
Cu Olga schimbam replici scurte şi doar despre probleme pe care nu le înţelegea.
Aveam o simpatie mai deosebită pentru doamna Tătulea şi îmi plăcea informatica, pentru profesorul Lorin Burtea deoarece mă făcea mereu să râd înfundat, când învârtea ceasul pe degete. De asemenea m-a ascultat un semestru întreg fără să-mi pună notă.
Pe-a 9-a jucam mult şah. Era pe vremea maestrului Burghiş „fără tablă”.
Era o clasă de elevi şmecheri, încrezuţi şi simandicoşi, în special fetele. Era greu deoarece nu ştiam cum să comport. Orice aş fi făcut, stârneam simpatia unora şi antipatia altora. Nu eram obişnuit să fiu contrazis, să mi se răspundă în răspăr sau să fiu înjurat sau ironizat la fiecare vorbă de oameni precum Radu sau Călin.
Aşa că am ales o cale de mijloc. Nepăsare şi am stat în prima bancă alături de moldoveanul Braghiş. Am stat departe de mijlocul evenimentelor şi nu m-am interesat niciodată de nimic. Am dat puţine detalii despre viaţa personală. M-am înţeles bine cu toată lumea şi cam atât.
Am terminat a 9-a cu o menţiune.
Mă uit acum în urmă şi privesc cu regret. De ce atâta frenezie să intru la mate-info? Ce-a fost aici special? Doar mai multă suferinţă şi chin.
Nu regret că termin deoarece o să urmeze o etapă mult mai mare şi mult mai grandioasă – „facultatea”.
Aceasta a fost în mare clasa a 9-a pe care o urăsc. Din toate lucrurile învăţate atunci, acum mai ştiu prea puţine. Toţi colegii s-au schimbat de-atunci. Atitudinea lor despre viaţă s-a schimbat. Doar eu m-am schimbat prea-puţin în comparaţie cu ei.
Am rămas acelaşi om neimpresionabil, care nu poate fi copleşit de emoţii sau de sensibilităţi. Aşa că nu vă aşteptaţi să vă sar în braţe şi să încep să plâng. Timpul curge, viaţa noastră curge. E firesc. Suntem aici, suntem vii şi să ne bucurăm de lumea care ne este întinsă în faţă.
12C – I’ll remember you all! Sper să rămânem buni prieteni, toată viaţa!

fenomenul emo faţă cu revolta

2008-05-16T10:54:00.005Z

Scriu acest post, enervat de idioţenia ce-a cuprins o gamă întreagă de televiziuni despre o distinsă adeptă emo, de 12 ani care s-a aruncat de la etajul 10. Felicitări pentru ea! A făcut ceea ce 99% dintre oameni nu sunt în stare să facă. E problema ei şi a familiei care din păcate suferă.
Trebuie să ai o problemă psihică severă sau să fii peste măsură de drogat să recurgi la un asemenea gest dar absolut nu mă interesează. Fiecare pasăre pe limba ei piere! Şi cum v-am spus de multe ori, nu ai motive să te dai în spectacol, jucându-te cu noţiunile despre viaţă şi moarte. Sunt lucruri care te privesc strict pe tine ca individ. Repet ceea ce am mai spus : "nimănui nu o să-i pese dacă mâine mori!". Poate cei cărora trebuia să le plăteşti datorii te vor înjura un pic.

În prag de campanie electorală şi în prag de campionat de fotbal revăd 3 zile consecutiv, rahatul ăsta la televizor în fiecare seară. Când n-ai ce da pe post, găseşti toate prostiile pe care să le accentuezi şi să faci audienţă.
Pe rudăruşii care nu au ce mânca, care sunt bătuţi şi puşi să muncească nu-i mai vede nimeni. Pe atâţia oameni care mor prin Irak, prin războaie, nu-i mai bălăcăreşte nimeni. Pe copii din Afganistan, din ţările africane care trăiesc într-o sărăcie lucie nu-i mai vaită nimeni.
Am 2 vecini care s-au spânzurat şi nu erau emo şi cunosc atâtea cazuri de suicid care au intrat în anonimat. Îţi place să mori, mori! Mie nu-mi place!

Întotdeauna mi-a plăcut să fiu raţional şi rezonabil, să respect pe toţi oamenii, indiferent cât sunt de proşti sau de marginalizaţi. Nu am nimic cu aceşti adepţi emo. Treaba lor! Ca să-l citez pe Gogu Kaizer, într-un post mai vechi:
"Tot ce ne mai trebuie - hardcore cocks for emo bitches. Nu am nimic cu ei dar vezi câte o arătare pe stradă şi nu ştii dacă în plm, e băiat sau fată!"

Emo nu e un curent, nu e o cultură ci e o prostie din capul sec al oamenilor. Mi s-a năzărit mie că sunt emo. E ca şi cum m-aş denumi "frunză", e irelevant. Am decepţii şi intru în depresie. Vax!
Eşti marginalizat de ceilalţi, fuck them all, în ordine alfabetică!
Ai probleme în familie, n-ai bani... Apucă-te tată şi-nvaţă sau du-te la muncă! Lumea n-are nevoie de deprimaţi!
Ţi se pare prea grea această alternativă atunci omoară-te! Nimeni n-are nevoie de jigodii care doar se vaită şi ştiu să ceară dar nu oferă nimic!

logica superba

2008-05-01T16:11:00.002Z

- Sunt întreg la minte sau nu?
- Momentan eşti!
- Arăt ca un fir de iarbă sau ca un dulap?
- Nu ştiu!
- Arăt ca un porc sau ca o pasăre?
- Ambele. Arăţi ca un porc cu aripi.
- Însă sunt aici sau nu?
- Cui îi pasă? Viaţa e oricum o iluzie.

the purpose

2008-04-30T07:09:00.005Z

"Spring has returned. The Earth is like a child that knows poems. The future enters into us, in order to transform itself in us, long before it happens because the purpose of life is to be defeated by greater and greater things" - Reiner Maria Rilke

Îmi trăiesc primăvara ca un ftizic, tuşindu-mi regretele. O răceală subită şi leneşă. Vremea e urâtă dar îmi place. A trecut Paştele ca şi cum n-ar fi fost. Îl pot rezuma în 4 cuvinte: "mâncare multă" şi "online bomberman".
Azi e o zi în care mai scriu la mate. M-am săturat de România.
Cel mai bine a vorbit domn' Călin pentru care o să am respect etern: "sunt primul om care merită împuşcat deoarece sunt o "jigodie"".
Şi sunt o jigodie tocmai pentru că am renunţat să mai sper, să mai aştept minuni. Îmi amintesc versurile:

"Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunţările la vis."
Radu Gyr, Îndemn la luptă

Bulshit. Nu eşti înfrânt când renunţi la vis. Eşti un om inteligent când renunţi pentru a nu te chinui cu visul tău toată viaţa. Renunţările la vis te aduc cu picioarele pe pământ şi-ţi arată realitatea brută: "Asta e lumea de care trebuie să profiţi astăzi. Mâine nu se ştie ce va fi". Trebuie să acţionezi sau altfel vine valul peste tine. Visele sunt precum frunzele de copaci - Mor.
Arta rămâne!

Eu am fost un copil care s-a uitat la excesiv de mult sport. Alţii copii sunt crescuţi în minciuni şi în fantezii. Alţii în tortură psihică, dar tot în minciuni şi fantezii.
Societatea îşi strică populaţia. Nu era bine nici înainte, unde Ceauşescu a fost un monstru şi nici acum când părinţii sunt nişte monştrii şi încă mai respiră aerul comunist.

Faceţi şi voi o analiză şi enjoy it!

shipwreck

2008-04-21T15:25:00.007Z

"I dont't like to tell rumors... I create them" - Lucien Lachance - Elder Scrolls, Oblivion

Una din cheile succesului este să te decizi din timp ce fel de om vrei să fii. În principiu sunt 3 categorii mari dintre care poţi opta pentru una singură:
- oameni care creează evenimente
- oameni care se implică... (în mijlocul evenimentelor)
- oameni care stau deoparte şi urmăresc deznodământul evenimentelor.

golden rush

2008-04-20T10:16:00.002Z

Prefer să-mi rezum viitorul doar la ziua de mâine. Ce va fi după nu se ştie. Prefer să-mi trăiesc prezentul în lucrurile care-mi plac.
Criza de timp e nenorocită dar lucrurile mari se fac atunci când îţi expiră timpul.
Acest timp se scurge la fel pentru toţi, întotdeauna mult prea încet şi într-un mod egal. Timpul este mereu suficient... Noi nu avem răbdare cu el.

refurbish...

2008-04-18T14:42:00.002Z

Idei multe mă înconjoară... Unele mă amuză, altele mă lasă indiferent, dar nici măcar una nu-mi dă un semnal de schimbare! Dar de ce m-aş schimba? Sau de ce aş rămâne la fel? Se întâmplă deseori să strivesc un cuvând între buze şi să-l şlefuiesc pe toate părţile până îşi pierde sensul, până când nu mai înseamnă nimic şi să mi-l repet în minte până la limita imbecilităţii, ca în filmele cu Luis de Funet.
Acum acel cuvânt nu mai înseamnă nimic; la fel şi sentimentele, şi preocupările de mai demult şi însăşi viaţa în splendoarea ei mocirloasă pe care o duceam până acum nu mai înseamnă nimic. Orice lucru în abundenţă dispare cu desăvârşire.
E postul Paştelui. Oamenii îşi pun dorinţe, îşi creează vise, urări de bine: sănătatea familiei, succes în dragoste, cât mai mulţi bani şi fericire sau fiecare cu ce-şi doreşte.
În schimb eu mă plafonez "precum un crocodil" în nimicurile becisnice ale şcolii. Mă ascund după şabloanele pe care le înfăţişez oamenilor de când mă ştiu. Aceleaşi de fiecare dată, repetate cu o conştiinciozitate remarcabilă, în care ascund toate emoţiile şi toate sentimentele, toate momentele de panică. Aici se distrug toate fără a mai putea conta vreodată.
Eu vreau doar să fie toamnă, să plouă, să mănânc fructe multe: struguri, pepeni, kiwi...
Şi în rest vreau să fiu lăsat în pace, să nu se mai amestece nimeni în activităţile mele şi să nu mă mai mă întrebe nimeni nimic ca să fiu nevoit să dau explicaţii, să nu mai mă descoasă nimeni, să nu mai aud întrebarea "de ce".
Vreau să fiu ignorat...
Refuz să cred că în lumea asta mai e ceva bun, refuz să cred în esoterism, proverbe, şabloane şi cuvinte mari!
Iar pentru sceptici şi pentru cei care nu sunt de acord - am un singur ecou: "T.T.D. and relocate!"

O zi cu purcei graşi, domnilor!

metele al ordenata

2008-04-14T17:51:00.008Z

Un joculeţ foarte adecvat unor situaţii specifice.
Spor la click-uri!

disolutie in grotesc

2008-04-14T11:16:00.000Z

Toate trec în zilele deznădejdii...
Se topesc precum banii
Şi se risipesc la fel;
Vom fi acolo scrâşnind,
Blestemând iluzii...
Lumea va fi la fel:
La fel de mirobolantă,
Zgârcită, agresivă,
La fel de futută.
Toate se vor întâmpla
Şi în clipa aceea
Îţi vei da seama că eşti un nimeni –
Un răzvrătit isteric
Cu clencu-n ţărână,
Cu floarea-n vânt.
Nu vei şti copile!
Nu vei şti copilă!
Pentru că sunteţi proşti
Iar oamenii proşti nu mor
Ci suferă...
Vorbesc în argou şi plâng;
Plângeţi! Duceţi-vă la Bug!

Vom presăra pe dinţi de fierăstrău
Sânge de şoareci
Ca să ne lăudăm:
Yoo, ce tare sunt!
Am presărat pe fierăstrău
Sânge de şoareci.
Da..da, de şoareci!î

Vom măslui zaruri
Şi pe toţi îi voi învăţa
Să dea cu banul.
Veţi deveni antagonişti
Şi balerine;
Veţi juca poker
Cu floarea-soarelui,
Cu cărţi din foi de porumb;
Veţi scuipa pe ele
Şi le veţi digera.
Să nu mai pice asul de neagră...
Din nou, idiotul ăla de as.
Veţi râde de toţi
Dar nu veţi depista
Că într-o lume futută
Aţi rămas voi, cu moţ,
Singurii nefutuţi.
Stai şi înjuri ca un zănatic
Fără să raţionezi,
Îţi tot bagi picioarele.
Dar te-ai gândit vreodată
Că probabil put?

O să ajungeţi inculţi,
O să umblaţi desculţi
Cu joagărul la voi
Ca să vă daţi mari –
„Am joagăr!”
Dar nu meritaţi voi
Norocul acesta...

Ci în zilele deznădejdii
Vă veţi sfărâma în piese,
În zeci de mii de piese
Ca să ne procreăm rasa umană
În planuri paralele.
Vom guiţa ca adidaşii
Pe terenul de baschet;
Vom rage precum moşii
Care joacă la alba-neagra;
Vom gambla precum bâtele,
Precum ţevile de metal erecte
Şi vom transpira.
Iar avatarul nostru
Ne va juca viaţa prost:
Ne va paria şi ne va vinde
Ca pe un draw din flop,
Ne va pune la întrecere:
„Care pictează mai strălucit
Luna în New York,
Pe solzii unui crocodil,
Sau poate pe dinţii unui ghepard.”
Iar eu voi măslui
Şi voi blufa
Ca întotdeauna.
Dar am vrea noi norocul ăsta!

În zilele acelea vei fi ratat.
Ea te va îmbăta, va divorţa,
Te va atârna de un calorifer
Şi-ţi va trage un şut în cur.
În schimb, el,
Te va lua în derâdere
Sau tot în cur;
Însă tot va divorţa.
Iar dascălul, bătrânul,
Va sta cu integralele pe foi
Şi va bolborosi.
Se va umfla precum laptele;
Va spumega precum
Carnea de porc la fierbere.
Ar mai vrea să dea un pieptene
Prin fostul lui păr pleşuv
Dar a chelit.
Vai steaua lui!
Oamenii mari nu vor mai conta.

Miruna şi Mirabela,
Două ţigănci de kilogramă
Vor face crescătorie de lupi
Şi se vor organiza concursuri
Pe bani grei –
De tras cu praştia în lupi.
Atunci vom fi mai influenţi,
Vom asasina preşedintele
Ca pe Ceauşescu;
Vom planta iedere pe mormântl lui
Şi unii vor dansa.
Ne vom săruta precum mimozele
În vreun cabinet de psiholog,
Vom trage cu cornete în fraieri
Şi le vom spune pe un ton ingrat:
„Sunteţi proşti!”
Veţi bea, veţi fi fericiţi
Şi veţi uita.
Veţi încerca, la fel
Cum aţi făcut toată viaţa,
Să scăpaţi cu plotogării
Şi cu mâna la gură
Veţi zâmbi
Sau veţi rânji.
Eu voi face plajă
Deasupra voastră...
Şi vă voi lumina
Cu întunericul meu
Şi vă voi umbri
Cu strălucirea mea.
Iar atunci veţi şti
Cum să mă preţuiţi
Şi să mă respectaţi.
Dar aţi vrea voi norocul ăsta!
Aş vrea eu norocul ăsta!

Ci în zilele deznădejdii
Toate se vor topi,
Se vor fluidiza
Şi toate vor curge
Înspre acel loc miraculos.
Vom spera să se aleagă praful
Dar nu se va putea
Pentru că toate vor fi lichide.
Iar noi vom fi toţi neputincioşi
Şi insuportabil de egali –
Fără calităţi, diferenţieri, porecle...
Vom fi la fel precum clapele unui pian –
Doar glasul va mai varia,
Să putem deosebi
Pe Ovidiu de Carmen,
Pe Oana de Gheorghiţă.
Clipele şi mintea noastră
Se vor evapora...
Nişte pitici vor râde de noi,
Ne vor zgândări,
Ne vor hrentui,
Ne vor viola,
Ne vor bate toată ziua
Cu carioci în cap:
„ţac-pac, ţac-pac...!”

Vom sta cu dinţii rânjiţi,
Ochii beliţi,
Ne vom da cu nojiţa,
Absolut toată ziua.
Vom încerca să zbierăm
Ca nişte schizofrenici,
Să-i băgăm undeva pe pitici
Să nu mai iasă.
Dar cum să mai urlăm
Dacă nu mai avem glas?
Dacă ni s-au retezat toate mijloacele,
Dacă suntem umiliţi?
Mai sperăm... tot sperăm..
Dar speranţele sunt precum păpădiile:
Dispar fără a se concretiza.
În ziua aceea, vor fi doar corpuri...
Şi sicrie de cireş.
Iar un moşneag pe ducă –
La viaţa lui, controlor de tren,
Se va ridica într-o rână
Pe un sicriu...
Şi va borî
Înainte să îchidă ochii.
Iar pe ecranele lumii
Va apărea un scris gigantic
Şi un răsunet năucitor
„Game Over!”
Coloşii vor aplauda
Şi vor servi un mic
Iar de undeva din abis,
Un orator va arunca ecouri:
„Acesta a fost turneul ‘Omenirea’;
Spectacolul a fost grandios
Însă au venit blindurile mari!
Să îi respectăm pe finalişti,
Să bem în cinstea lor!
Iar moşneagul, ultimul în turneu
A rezistat cel mai mult.
Lui îi vom da Jackpotul!

Ultrablock....

2008-04-10T15:47:00.006Z

Pentru alungarea stresului... ()

Regulile sunt simple. Vezi 3 culori la fel, click şi dispar. Vezi o bombiţă, click pt că e bună. În rest nu dai click.

Celebrităţi

2008-03-20T19:28:00.003Z

Suicide is Man's way of telling God: "You can't fire me!! I quit!!!"

şi discuţia mirobolantă:

(21:27:50) ***********:
futule hi5 mortilor lor iar ne-a p[icat(XXX(X(X(X
(21:28:23) Yoooooo:
bine a făcut... le dăm o bere la admini:))

Şi Radu: Vărule!! Dacă joci în viaţă după cum pică banul pierzi!
- It's OK!
- Cretinule!!!
- De ce mă faci aşa?
- (cenzurat)

Phewww... bagi în ciur şi n-ai ce-alege

Light Repression

2008-03-17T19:53:00.002Z

"Ce-i pasă măgarului când beau oile apă?"

Sunt zile în care mulţi oameni se simt ca nişte idioţi. Sunt zile în care mi-ar conveni să caut printr-o arhivă a securităţii mai mult decât să mă duc la şcoală.
E un mediu vitreg ingrat. E o oboseală care denaturează.
Mi-e mai scârbă decât de hainele de second-hand care au stricat economia ţării, mai scârbă decât de politică, mai scârbă decât de preşedinte. Când spun Băsescu trag apa şi mă gândesc la un om prost.
O zi pe care am pierdut-o citind "Moromeţii"... 7h30 în care n-am ridicat nasul din carte. O zi în care am putut urî din toată inima entuziasmul românului pt fotbal. Steaua e praf, CFR-ul stă pe-o bulă de şampon în frunte, Dinamo e "pulbere fină" iar când mă gândesc la Rapid mă gândesc la lipsă de personalitate. Şi peste toată prostia din fotbalul românesc vine Becali, se bate pe burtă: "Eu sunt Gigi din Pipera". Nu mai vorbim de Urziceni, de Timişoara, de Craiova unde e anarhie la nivel înalt.
Mă disperă ţiganii, negrii care sunt proşti, cerşetorii care fumează, ungurii bogaţi. Am manifestări rasiale şi am motivele mele întemeiate.
Ultima dată când am dat ceva unui cerşetor, i-am dat de fapt basca de pământ, în mijlocul pieţii. E vroba de un moş de prin Mihăieşti care are două pensii substanţiale.
Nu în ultimul rând, vin vânzătorii de toate categoriile rele: importanţi, aroganţi, încrezuţi, ocupaţi. Tot nişte amărâţi de vânzători sunteţi! Purtaţi-vă ca atare! Mă irită vânzătoarele care mă întâmpină cu un "buunăăăă sssiiiuuuaaa" cât şi cele firfizoane care scâlcesc silabele ca şi cum la fiecare cuvânt ar atinge un climax orgasmic.
Şi trebuie să-i citez neapărat şi pe Cătălin Botezatu (majoretă masculină) şi din nou pe Băsescu. Cine naiba l-a ales pe ăsta preşedinte? N-am nimic cu el dar e prost...
Şi acum vine discuţia mirobolantă:

XXX: daţi şi voi un coment p hi5 ca rasp cu 2 :d:D:D:D:D:D Pls daţi :)))):X:X
Yooooooooo: îţi dau **** (altceva).

Am mai şters 50 de contacte din listă şi încă mai am vreo 300 de dobitoci pe care îi mai ţin din lene dar abia vă aştept la cotitură!

"Only God can judge me. If you think you are more powerful than God, try your luck!"

yooo barbarul... continuare

2008-03-16T19:31:00.000Z

“Nu mor lupii când vor câinii!”

Majoritatea oamenilor, de-a lungul timpului, au fost mult prea curioşi şi au plătit cu viaţa; reflectează din nou autorul acestui articol aruncând câte un ochi la sobă şi la flăcările care se zbat în jocuri nesăbuite. Cea mai cumplită imagine, după dânsul, este să arzi de viu, să laşi flăcările să te dezumanizeze şi să te termine.
În camera goală e doar această fiinţă umană, ciudată, cu pagina de blog în faţă uitându-se mut la foc şi tresărind la anumite gânduri care-i veneau în minte. Gândurile lui măreţe şi filosofice sunt doar umbre care încearcă să-l imite pe acela care cândva se autodenumea Armagéddon, mare fan al jocului Worms, un băiat foarte inteligent care aspira la idealuri mari, care-şi creea fantezii... un băiat religios.
Se întoarce, clătinând din cap, uitându-se în jur, parcă să nu-l audă cineva, nici măcar obiectele din jur şi spune în şoaptă, resemnat... „I’m not Armagéddon… No more”.
.....................................................................
Dar dacă nu mai sunt Armagéddon, atunci cine sunt, de fapt? Această întrebare mă macină de la o vreme – “cine… sunt…?” Pentru că nu îmi mai recunosc identitatea... şi e un lucru grav care dă de gândit.
Îmi pare rău că nu mă mai pot bucura de lucrurile mărunte care fac parte din viaţa mea, nu mai am la fel de mult fler şi parcă nici la fel de isteţ nu mai sunt. Trăiesc într-o nepăsare chinuitoare. Nu mai reuşesc să mă bucur, nu mai invidiez, nu mai urăsc, nu mai ţin mânie şi sunt ‘nesimţitor’ la critici şi injurii, iau deciziile minore în viaţă după cum pică banul – „cap sau pajură”. Din toate aceste sentimente a rămas doar dispreţul pe care îl acord tuturor lucrurilor din jurul meu.
Nu-mi pare rău de faptele din trecut - „Nu toate bune... nu multe rele...”. Am totuşi un regret că n-am avut hotărârea necesară ca să discut cu Ea. Nu neapărat fiind vorba de o dragoste care ar fi făcut furori dar măcar să-i spun că e extraordinară, în absolut. Dar exact când eram hotărt 100%, mă răzgândeam: „N-are rost. Ieremia să pieptăne!” Acum chiar i-aş spune însă e complet aiurea, după atâţia ani şi parcă acum nu mi se mai pare nici la fel de extraordinară. De fapt... „nu” cu desăvârşire. De asemenea îmi pare rău că trăiesc împreună cu numeroşi oameni, zi de zi, sau mă întâlnesc cu ei dar n-am avut niciodată curiozitatea de a vorbi ceva mai profund, să văd ce gândesc şi să urmăresc concepţiile lor...” ce vor ei de la viaţa asta” şi în loc să învăţ din concepţiile lor m-am mulţumit să le dispreţuiesc şi să le impun pe ale mele.
De asemenea, acum e prea târziu deoarece nu mai mă interesează aşa mult. Acum m-am îmbolnăvit. Am o boală ruşinoasă pe care mi-a fost jenă să o mărturisesc dar e necesar să o recunosc. Mă chinuie, îmi retează ambiţia şi pasiunile.
M-am îmbolnăvit de ignoranţă, doctore; într-o zi... când m-am născut...
.........................
Individul publică articolul şi se duce prin grădină. Mulţumeşte în gând cititorilor şi repetă în minte aceleaşi cuvinte de final:
„O zi glorioasă domnilor!”

bancnota miraculoasa

2008-03-02T14:49:00.005Z

"Suntem noi doi şi-o bancnotă de 10 Ron..." (Paraziţii)

La ce te gândeşti când vezi o bancnotă de 10 Ron? De la banii daţi la ocazie la şoferi până la ciubucul doctorilor... repreznintă peisajul zilnic al multor oameni.
Deşi este una dintre cele mai răspândite bancnote pe care le ţin prin buzunar, la un moment dat se transformă în altele mai mici dar multe.
Întotdeauna când cred că am suficiente exemplare ca să pot plăti un preţ fix, mă trezesc tocmai că nu am suficiente. Mereu, când ceva costă 30 Ron, am decât 20. Trebuie să dau 50, la care primesc rest încă 20 Ron. Acum am 4 hârtii la fel, asemănătoare ca nişte picături de apă. Doar volumul ocupat şi seria diferă. Însă acum nu am suficiente ca să pot plăti 50 Ron şi din păcate nu mai am nici bancnota. Trabuie să trec şi la cele de 5. Damn...
Întotdeauna mi-a fost scârbă de bani, în toate privinţele. Deşi nu pot spune că sunt tocmai prost la matematică, nu reuşesc niciodată să socotesc bine banii. Dă tu 20 şi îţi dau eu înapoi 10 şi mai rămân 15 mii de lei. mi-i dai tu altă dată. Urăsc genul acesta de situaţii pentru că nu le pot urmări. Mă gândesc de 10 ori dacă ies în pierdere sau nu şi tot nu-mi dau seama ce se întâmplă de fapt.
E clar. Nu sunt bun de contabil.
Urăsc mirosul banilor şi în special al celor care sunt ţinuţi în acelaşi buzunar cu pachetul de ţigări şi miros a frunze uscate de tutun. Banii put. Şi la propriu şi la figurat.
Banii sunt murdari, sunt plini de viruşi, de bacterii.. aşa am fost învăţat de mic. Să nu duc bani la nas, la gură pentru că umblă prin buzunarele la toţi amărâţii. Şi mă gândesc mereu: dacă banii sunt atât de idioţi, de ce naiba mai umblăm cu ei prin buzunare? Am făcut atâtea invenţii şi nu suntem în stare să creăm un sistem universal de plată cu card, cu o valoare numerică. Nu cu nişte hârtii care spre deosebire de aur care are o valoare reală,
acestea au doar o valoare simbolică. Dacă arzi o bancnotă, nu se întâmplă nimic. Nu scade bogăţia planetei. Se devalorizează, se produc altele...
Dacă fărâmiţez un bulgăre de aur se pierde într-adevăr.
Cum se mai face că niciodată n-am fost în stare să admir o bancnotă de 10 Ron şi căsuţa rustică din spate şi peisajul bacovian pe fond roşu? Întotdeauna am primit, am dat bancnote dar nu m-am uitat niciodată la ea. Dacă reuşeam asta până acum, poate că priveam banii altel, nu cu atâta dispreţ. Dar am fost atât de ignorant!!!!

turbulenţe

2008-03-01T11:42:00.003Z

Vremea aceasta de primăvară e o minciună. Una sfruntată, chiar. Când e soare, când e nor, când adie vântul... dimineaţa e răcoare - te îmbraci gros; la prânz te sufoci înhăiburat. M-am săturat de zile senine dar reci sau cum spunea străbunică-mea - "soare cu dinţi".
Nu suport noroiul de primăvară, nu suport câd natura înfloreşte şi râde făcându-mi în necaz. Tânjesc după toamnă, după ploaia aceea mohnită care ţine cu zilele, după umiditatea bolnăvicioasă.
Vreau să văd pomii goi, să-şi exprime vanitatea şi trufia. Vreau să strând un pumn de frunze mucigăite şi să-l miros, vreau să fie mocirlă, bălţi şi frig, vreau ca ceilalţi să fie enervaţi ca să mă pot eu bucura mai mult decât ei.
Primăvara e întocmai unei femei nespus de frumoase, rea şi frigidă. E un anotimp cu două feţe al cărei decor ne încântă privirea însă ne retează mijloacele. "Eyes like an angel; smiles like a devil"

Înainte îmi plăcea să merg la vânătoare de vulpi. Primăvara era cea mai bună captură. Vulpile erau şubrede iar blana cea mai calitativă. Dar cum spuneam... alte vremuri, alte concepţii.

dai şi ai

2008-03-01T06:57:00.001Z

Dacă dai n-ai. Ia, nu da, să vezi cum ai!

zile perfecte

2008-02-29T17:56:00.002Z

Zilele sunt precum florile de primăvară. Poţi să le miroşi... să le frângi... Poţi să le clasifici - frumoase, urâte. Pentru mine zilele sunt la fel precum şi toate florile. Nu mă sensibilzează dar nici nu mă indispun. Le admir pe toate într-un mod egal şi imparţial, pe fiecare cu particularităţile ei... şi cu farmecul ei.
La începutul anului, toate zilele înfloresc. Îţi sunt puse în faţă ca şi un covor de păpădii, atât de multe şi atât de asemănătoare încât te îngrozesc. Şi cu cât trece timpul... mai rămân câteva iar când se ofilesc şi acestea nu mai rămâne nimic de care să te bucuri. Absolut nimic. Doar puf, polen, amărăciune...
29 februarie e o zi specială într-adevăr. Mi-o imaginez ca pe un elev slab care trece rar pe la studii. Învaţă la fără frecvenţă. Mi-ar fi plăcut să fiu născut în această zi. Puţin îmi pasă că e o dată la 4 ani. Oricum ziua mea e una obişnuită în care îmi place să mă gândesc, cum că n-ar fi ziua mea ci doar o zi simplă, lipsită de valoare. Mi-ar plăcea 29 februarie deoarece oricum mi-aş sărbători ziua indifferent că nu are acelaşi număr. Într-un fel e mai bine. Decât să împlineşti o vârstă... mai bine treci peste ea direct. Nu mai eşti nevoit să înfrunţi momentul de cumpănă dintre ani. E ca şi cum ai ajunge direct la facultate fără să dai examen. Iar o dată la 4 ani să poţi să intri într-un alt ciclu, mai viguros ca niciodată, întocmai ca un „cărăbuş de mai” a cărui metamorfoză durează 4 ani.
1 Martie e o zi nenorocită de regulă. O zi festivă, cu multă agitaţie, în care simţi că nu-ţi poţi găsi un loc unde să te ascunzi şi să fie doar al tău. Prefer să mă gândesc la 1 martie ca la ziua în care s-au lansat variantele de Bac, decât că e ziua mărţişorului. Nu-mi place să ofer mărţişoare din principiu. Adevăratele flori de cadou nu se cumpără cu bani. Aş prefera să-i arăt fiinţei dragi un câmp plin cu flori şi să culeg până la istovire decât să cumpăr un mărţişor sau un buchet de flori sau şi mai ingrat – un ghiveci. Aceste flori sunt lipsite de valoarea pe care o arată preţul lor. Au fost plantate, crescute de oameni şi automat au moştenit răutatea şi caracterul lor. Adevăratele flori sunt cele la care nu putem ajunge, care nu pot fi cumpărate şi sunt nepreţuite deoarece ele sunt pure. Au fugit din calea noastră tocmai pentru a nu avea tangenţe cu noi. Adevărate flori de primăvară sunt chiar zilele pe care trebuie să le umplem de fericire iar în loc să primesc de la cineva o floare aş prefera să spun „sunt fericit”.

Ştiu că acum mulţi ani mă uitam la patinaj artistic. Tulup, Axel, Rittberger şi combinaţii ale lor erau nişte cuvinte care făceau deliciul.
De asemenea mă uitam la competiţii de cai şi la curling.
Unele lucruri minore aveau o importanţă mare atunci.. Alte vremuri… alte concepţii…
Şi ce legătură au acestea? N-o să înţelegeţi niciodată.
O nouă zi glorioasă domnilor!

Timpul şterge...

2008-02-28T12:37:00.002Z

Într-o viaţă de om avem timp de toate. Să ne naştem şi să murim. Avem timp să iubim şi să urâm, să iertăm şi iar să duşmănim. Avem timp şi ne permitem să uităm şi iar să ne reamintim, să ne măcinăm viaţa cu amărăciuni sau din contră... Suntem tineri. De acum înainte avem timp berechet pentru toate, uneori poate prea mult şi ni-l umplem în tot felul de moduri ciudate care nici nu ţi-ar trăsni prin minte. Putem să facem toate acestea şi bine ar fi să le facem într-un mod cât mai plăcut. Timpul trece... Ne amintim când am fost mici şi am fost încercuiţi cu tot felul de bucurii de către toată lumea, când venea Moş Crăciun, când ne învăţau părinţii să înotăm, când dădeam un sens fericirii şi ne confundam cu ea. Acum suntem maturi, peste un timp vom îmbătri... Viaţa trece. Tot ce rămâne este câştigul - prea puţin important. Nu contează neapărat să fii primul şi să obţii victorii controversat ci mai important e modul în care pierzi şi în care-ţi recunoşti înfrângerea. Mai important e modul în care poţi părăsi lupta... cu fruntea sus, respectat de cei care au crezut în tine până la capăt. Am putea vărsa milioane de lacrimi dar oamenii superiori îşi cunosc drama şi o acceptă ca pe un destin inevitabil; oamenii mari nu plâng. Nu disperă după nedreptăţi. Un om este mare pentru ceea ce face şi nu pentru ceea ce gândeşte dar nu face. De aceea, noi, cei care doar gândim, nu suntem oameni mari. Nu poţi fi un lider până nu ai cunoscut înfrângerea şi momentele delicate, precum nu poţi fi lider dacă nu ai respirat niciodată prin toţi „porii” bucuria victoriei, dacă nu ai recurs la sacrificii. Nu poţi fi lider dacă nu ai fost nevoit măcar o dată să-ţi trădezi prietenii şi să renegi iubirea sau să-i dai cu piciorul pentru a lăsa ceva bun în urmă pentru ceea ce va urma precum şi alţii s-au luptat ca tu să exişti. Şi avem atât de mult timp încât ni se pare că putem îndrepta orice însă vedeţi dumneavoastră... firea noastră...!!
Putem destrăma imperii şi le putem reclădi, putem face din munţi – câmpii, şi din ape – uscat, ne putem face prietenii, pe care le vom uita. Putem fi nişte ‘porci’ după care să ne reevaluăm comportamentul. Putem minţi frumos, putem fi vicleni, putem părea atât de sinceri şi de imaculaţi dar de fapt să fie doar o strategie.
Avem timp să ne creăm vise şi să renunţăm la ele. Avem timp să ne creştem copii, nepoţi, strănepoţi, să avem certuri interminabile şi căsnicii nefericite şi să o luăm de la capăt de fiecare dată, dacă mai avem puterea. Avem timp să plecăm în spaţiu, să facem înconjorul pământului, să ne îmbolnăvim, să ne distrugem personalitatea în orgii nesăbuite. Avem timp să demonstrăm că suntem persoane cu un caracter frumos. Un om de 2 lei are întotdeauna un caracter de 2 lei, un om mare, contrar aparenţelor, nu poate avea decât un caracter frumos. Avem timp să demonstrăm că într-adevăr credem într-un Dumnezeu care a lăsat acest Pământ. Avem timp să trăim peste suta de ani...
Însă cu ce ne ajută dacă niciodată nu ne găsim timp şi pentru puţină tandreţe sinceră? Când vom înţelege aceasta deja va fi prea târziu...
O zi sprâncenată domnilor!

yooo barbarul

2008-02-26T11:59:00.003Z

Da...da... da... what a bore! Să spunem că în ultimul timp m-am ocupat cu filme, cu programare şi oarecum cu învăţatul la nişte materii obscure. Şi nu ultimul rând cu observarea amănunţită a lumii care mă înconjoară şi care mă stupefiază într-un mod ieşit din comun.
- Mă amuză toţi oamenii care încearcă să aibă fler prin comportare, dar o dau în bară. Una la mână... flerul nu se poate induce, este ceva înăscut şi pe care îl ai tot timpul în cele mai diverse situaţii. Nu poţi prin câteva vorbe să impresionezi pe o fată iar apoi în restul zilelor să fii vax. Nu poţi părea deştept printr-un comportament de câteva minute când eşti conştient că nu-ţi stă în fire să joci aşa şi chiar nu eşti ceea ce vrei să pari.
- mă stresează oamenii care exagerează
- oamenii care ţipă şi se isterizează ca idioţii
- oamenii fandosiţi
- oameni care par importanţi
- oamenii care se panichează din orice
- cei care mint şi deşi sunt conştienţi că nu-i cred, continuă în minciuna lor. Asta e dovadă de prostie clasică.
- cei care se supără când sunt jigniţi, deşi culmea... sunt un om care nu înjură şi nu jigneşte persoane, însă nici nu m-aş putea enerva pentru lucruri scoase de oameni. Acestea reflectă chiar inteligenţa şi personalitatea lor. Cu cât se descoperă mai mult şi mai violent, cu atât sunt mai vulnerabili
- Nu îmi plac oamenii care în urma discuţiilor lasă impresia că sunt modeşti. În realitate, în 90% din cazuri sunt exact pe dos şi ascund o viclenie interesantă.
- Oamenii care-mi zic în faţă şi nu doar în glumă "bă tu minţi!" atunci când spun adevărul pur. "Nu-l crede că ăsta te minte!" Dar de unde mă-ta ştii că mint? Ghiceşti în stele?
- oamenii comozi şi dependenţi : "de cola, de alcool, tutun, de Bixtonim şi toate din gama lui, de antidepresive, de medicamente, de un anumit tip de mâncare, de net, de jocuri, avizi de somn, speriaţi de ger, speriaţi de radiaţii, de "E-uri"..etc Trăiţi degeaba....
- oameni fără perspective şi fără concepţii proprii, cu idei influenţate de mass-media şi din anturaj.
- Cei care îşi cheltuie şi ultimul ban în baruri..
- cei care dau bani (mulţi bani) la 'pipiţe', ca să spun aşa. Mi se pare absolut absurd.
- cei care nu ştiu să folosească torrentul
- cei care nu-şi recunosc defectele şi sunt complexaţi să vorbească despre ele ba chiar le 'repudiază' deşi ştie o lume întreagă că ele există. Şi de ce? Pentru a-şi păstra demnitatea? Iluzii.. pentru că ce mai e demnitatea în ziua de azi? Oricum majoritatea am pierdut-o de mult timp.
- băieţii care îşi îndulcesc glasul când vorbesc cu fete, cei care fac aluzii când vorbesc cu fete, cei care consideră că dând mărţişoare creşte cota şi respectul în ochii fetelor/profesoarelor. Sincer mi se cam rupe de respectul celor din jur.
- cei care îşi mint partenerul: "nu fur, nu fumez, nu beau, nu joc prin cazinouri, nu întorc cu frâna de mână". Bulshit. Aşa o să minţi toată viaţa? Şi doi la mână.. îţi faci prieten/partener/etc să te ajute în activitatea ta şi în plăcerile şi satisfacţţile tale; nicidecum să te împiedice şi să-ţi interzică lucruri.
- şi nu în ultimul rând, mă enervează oamenii de genul meu şi sincer n-aş vrea să am de-aface cu un om care gândeşte ca mine. Prefer oameni nu foarte suspicioşi şi nu foarte perseverenţi ca să-ţi dea peste nas, nu foarte perspicace, creduli, naivi, printre care poţi să îţi impui ideile şi percepţiile fără să le conteste.
Mai mă supără lucruri multe dar de astea m-am lovit chiar astăzi şi le-am notat.
O zi glorioasă domnilor!
Şi învăţaţi-i pe cei din jurul vostru lucruri bune deoarece rele au de unde învăţa peste tot.

Note filme văzute în ultima vreme

2008-02-09T18:25:00.000Z

O listă cu ce filme am văzut în ultimele 2 luni şi o mică notare a lor. Nu justific notarea, ci e un rezultat al unui ansamblu de factori, 30% subiectivi şi 70% obiectivi.

- Das Leben der anderen – 9.5
- One flew over the coockoo’s nest – 9.6 ( destul de vechi dar e un masterpiece)
- Tsotsi – 9.4
- Cloverfield – 8.5
- Underground (de Kusturica) – 9.5
- Fahrenheit 9/11 – 9.2
- The departed – 9.3 ( film slab al lui Scorsese, final lame, l-au scos actorii)
- Crash – 9.4 (sincer nu merita Oscar, erau filme mai bune din 2005)
- Le violon rouge – 9.5 (muzical însă regizat îngrijit)
- Sin city – 9.5
- Casablanca – 9.0 (prea vechi pt. timpurile noastre. Nu e nici genul meu de film)
- The Pianist – 9.7
- 30 days of darkness – 9.4 (un horror destul de bun)
- War of the world – 8.8
- ............................... (nominalizările Oscar)
- There will be blood – 9.4 – bine jucat de D. Lewis dar antipatic scenariul, nu ştiu de ce. Coloană sonoră cât se poate de proastă.
- No country for old men – 9.6 (favoritul meu, cât şi la cel mai bun regizor pt fraţii Coen)
- Michael Clayton – 9.4 – film ce merită văzut, cam atât, mai mult de dragul lui Clooney, care-l joacă ireproşabil
- Atonement – 9.5 (prea melodramatic să păcălească juriul, însă nu se ştie)
- Juno – 9.6 (bun dar scurt)
- ................................
- American Pie 6 – 8.9
- Seria Saw – 9.5 ( pentru fler şi scenariu. În rest, un film comercial)
- Pulp fiction – 9.9 – (brilliant and over)
- Lord of war – 9.6
- Kill Bill – 9.6 – Unde-şi vâră Tarantino coada
- Reservoir dogs – 9.3
- Into the wild – 9.5 (superb film, percepi o întreagă lume în 2h)
- Charlie Wilson’s War – 9.3
- 432 de Mungiu – 9.2
- 300 – 9.0
- 1408 - 9.2
- Memento – 9.4 – interesant dar lucrat cam neîngrijit
- Babel – 9.6
- The Shawschank Redemption – 9.8
- Grindhouse, Death Proof – 9.5
- Grindhouse, Planet Terror – 9.1
- Leon – 9.5
- American gangster – 9.5
- Rambo 4 – 9.3
- Salo or the 120 days of Sodom – 9.2
- The count of Monte-Cristo (versiunea veche din 75 cu R.Chamberlain, nu cea din 2002) – 9.3
- I am Legend – 9.2

Or mai fi 1-2 filme văzute în aceste 2 luni dar e posibil să nu-mi amintesc.

logică de neclintit

2008-02-07T06:31:00.000Z

Nu cred că am mai avut vreun coşmar de peste 1 an şi jumătate dar din curiozitate mi-am notat ultima frază din vis, în fiecare dimineaţă când mă trezesc, pe o săptămână. Arată cam aşa:

7 zile: Scoate mufa galbenă. Dacă nu o scoţi iese curent pe-acolo!

6 zile: "M-am prins într-un cordon" "Tata: Ieşi din el" "Păi e răsucit până în dealul ăla"

5 zile: "Eram prin spital bântuiam" "Directorul Calangiu: În ce spital băi Adiţă; tu ai chiulit la oră" "Nu mai ştiu, era un spital acolo..." "Unde?" "Păi prin est.." "Da.. nota 5, cu indulgenţă"

4 zile: Nu există frază, mă băteam cu zeuşii pe acoperiş la Dinicu.

3 zile: Aşteptam pe culoarul de la informatică pe diriginte.

De ce tocmai pe el şi acolo? Nu ştiu.

2 zile: (Vorbeam cu Radu) "Tocmai în mulţii ăia. Dar să ai grijă că sunt nişte jigodii de ţânţari." "Dă-i în *** de ţânţari, ce poa să-mi facă?"

Astăzi: N-au mers toţi băieţii la balet. Mai sunt Vlad, Alex şi Luci. Dar oricum, cine se va duce se va distra garantat.

"De ce tocmai la balet?" :)) Sincer, mă ştiam mai inteligent în viaţa reală decât în vise.

A pus capac în urmă cu vreo 3-4 săptămâni când dormeam ziua şi încă jucam Travian la cote ridicate. mama vroia să plece în oraş şi nu găsea o hârtie şi a purtat un dialog cu mine în somn, pe care mi l-a comunicat seara şi am rămas wtf?..

- Unde e foaia de ***, ştii ceva?
- Nu, or fi luat-o ăia
- Care ăia?
- Treceau 2 pedeştri pe-aici mai devreme
- Ce treceau?
- Nişte pedeştri, nişte fulgeri...
- Şi unde mi-au dus mie foaia pedeştri?
- Nu ştiu, vezi la grajd sau dacă nu e acolo, la cazarmă.

M-a lăsat în pace şi am continuat să dorm uitând totul ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Sfat: lăsaţi travianul că dăunează sănătăţii!

Anul nou...

2008-01-05T06:48:00.000Z

E anul nou –
O zi atât de simplă...
Stau rezemat de geam
Singur, trist şi mut;
Privesc zăpada cum cade
Grea şi rece,
Ca într-un film alb-negru
Din trecut.

Roşie, văpaia de focuri
Ce ard mohnit,
Strânge-n jurul ei cerurile...
Şi un răsunet disperat
Bate pământul ca un trăsnet
Înfuriat.
Plâng munţii,
Se umflă apele şi se răcesc
Iar cerurile se izbesc învolburate;
E ţinutul bântuit de moarte
Iar eu tresar...
Şi-nnebunesc.

Mi-e teamă să deschid ochii,
Mi-e teamă că noua lume...
Va fi prea sumbră.
Mă-nspăimânt că aş putea vedea
Ochiul înfrigurat al morţii
Ce mă priveşte din umbră
Tensionat...
Şi mă urmăreşte.

Focul în sobă
Se vaită mohnit;
Un corb care îşi ia zborul
Din vârful nucului –
Slobod, neprihănit.
Doar eu...
Pe podele de pefeleu,
În puşcăria de la crematoriu
Cu gratii de beton
Doresc ceruri de vară
Pline de stele...

Mi-e teamă să plec de la geam...
Să-mi dezlipesc ochii
Şi să privesc în urmă,
În van.
Mi-e teamă...
De ochiul strâmt al morţii
Ce mă priveşte de după colţ –
Viclean...
Şi mă urmăereşte.

Obosit... în furia mea,
Dacă s-ar război întunericul
Cu lumina..
Şi aş putea cu un deget
Să dezechilbrez lupta –
Aş strivi întâi lumina
Că e ticăloasă
Apoi, obosit de luptă
Aş zdrobi întunericul
Şi l-aş face o pată!
Dacă...!!

Atunci, noi am putea fi؀
fosforescenţi
Căci n-am mai deosebi;
Zăpada ar putea fi roz
Căci n-am mai şti...
Dar cui îi pasă??
Mai bine o lume incoloră
Sau oarbă...
Decât una ticăloasă!

Iar atunci, omenirea
M-ar urmări ca pe un terorist
Şi poate-aş rânji...
Aşa cum ştiu eu:
Ca un tâmpit, ca un geniu...
Ca un zeflemist.
Căci nu m-ar mai vedea...
Dar nu pot,
Anule nou... Nu pot!!
Măcar ţine-mă sănătos
Şi dă-mi puterea să mai rezist
O zi... doar o zi!
Şi dă-mi voie să te sărut,
Anule nou!

Odată cu Revelionul
Au trecut sărbătorile...
S-au evaporat precum aburul,
S-au şters precum praful
De pe noptiere de domnişoare.
Prea apăsătoare – zilele –
Îmi toacă tinereţea
Precum vrăjitoarele!
Bucuriile –
Mai toxice şi mai înfumurate
Decât femeile
Şi mi-e tot mai teamă
De ochiul pătrunzător al morţii
Ce mă priveşte trist, din umbră, -
Misterios...
Şi mă urmăreşte.

Îl aşteptam cu drag
Pe Moş Gerilă...
Atâţia ani la rând!
Dar el nu mai vine!
El nu a existat niciodată;
Gerilă a fost...
Un vis urât al copilăriei,
O minciună sfruntată;

Şi ninge tot mai des,
Zorii zilei de Anul Nou
Din întuneric ies
Şi-i tot mai frig
La crematoriu.
Şi-ntr-o profundă angoasă
Printre cadavre –
Ochiul terifiant al morţii
Mă priveşte ţeapăn, din umbră
Nemişcat...
Şi mă urmăreşte...

Sunt un fochist la crematoriu...

tired & sick

2007-11-18T14:49:00.000Z

Se simte mirosul iernii. De la un timp am intrat într-o stare letargică. Mă simt obosit, vulnerabil, bolnav iar lumea trece prin faţa ochilor mei ca un miraj. Stau şi mă întreb adeseori ce se întâmplă. Am apucat pe un drum greşit sau pur şi simplu nu-mi mai pasă şi m-am săturat?
Frigul mă demoralizează. Ploaia la fel... Iubeam ploaia dar astăzi are o tristeţe proprie. Poezii - am mai scris câteva frânturi în puţinele momente de inspiraţie. Scrisul e important. Vorba aia... "hai neamule cu spamul!".
Ce satisfacţii am
din faptul că mai spamez aici? Absolut nimic. Mă întreb dacă în acest moment ar exista vreo bucurie pentru mine... Nu ştiu ce ar putea să mă facă fericit

Războiul lumilor(Lucrarea 1) continuare...

2007-10-30T14:28:00.001Z

Viforniţa suflă-n poartă,
Nori negri ne cotropesc;
În casă, atmosfera-i fiartă
Şi-mi zici că nu iubesc.

Nu speram să vină tristă... ziua
Să scriu versuri seci, fără măsură.
Dar astăzi iată, cum aşa rece - ploaia -
Ea n-are măsură.. n-are nimic.
Eu doar o gură
Cu care zi şi noapte îţi zic:
"Astăzi e ziua ce nu-ţi dă dreptul la tristeţe"
Şi de m-ai crede doar un pic,
O lume-ai răsturna prin tinereţe.

Şi tot îmi spui că nu iubesc...
Fără reguli, fără măsură,
Ploaia rece-i o minune
Iar versul meu e ipocrit dar nu-i firesc
Să te-umpli de amărăciune.

Mă sudui că rima-i plesnită,
Că ritmul e mult prea precar
Dar ceea ce crezi, aparent mă irită
Şi de-ai avea puţină intonaţie... măcar.

Şi nu-mi pasă hainele curate
Dacă esenţialul dinăuntru e mizer
Şi bravuri de toţi apreciate
Dacă nu cred, nu iubesc şi nu sper.

Şi sper s-aud aceste guri cum tac
Să-mi lase amarul să mi-l trăiesc
Şi dacă-ai şti că eu iubesc ceea ce fac
Nu mi-ai mai spune că nu iubesc!
Fiindcă atunci vei descoperi...
Într-un sfârşit.
Că pe undeva, te îndrăgesc
Dar ale noastre vieţi vor fi la asfinţit
Şi nu mai am o altă şansă
Să-ntineresc.
.......................................................................

Vicii, vicii, vicii...
Prizonieri în ele,
Răniţi de toate cele
Ce s-au schimbat de ieri
În toane şi capricii.
Vai visurilor mele!

Dulce mi-ai fost iubire
Zburdând prin viaţa toată
Prea molcom, prea uitată!
Tu mi-ai schimbat, zvârlugo,
Vise de fericire
În zgâtie de fată!

Pe-atunci te bombănisem...
Acum eu te urăsc.
Ai procedat firesc
Dar nu te-accept, iubire!
Căci monstru devenisem
Din înger tineresc.

În vis, tu mă-nşelasei
Viclean. Iar te-am urât,
Visând al tău sărut
Abstract. Piei nefiinţo!
Dă-mi pacea ce mi-o luasei!
Plăteşte ce-a durut!

Muieri sofisticate
Cu ochii-n cărţi de modă
De-atunci, când era vodă;
Purtate-acele haine vechi.
Sunt doar nişte stricate!
Tu le-ai slăvit în odă.

Te-nvaţă strâmb – minciuna,
Codoşi de modă veche;
Îţi bagă în ureche
Ce-o fi uneltit Vodă.
Stricată totdeauna...
Ni-i fi a mea pereche!

Codoaşele-n cafele –
Şi Vodă-a fost o stea –
Tâlcuie-n canapea.
Şi nu-i cafea,-i năut
Ce vâră idei rele.
Ţi-au vârât ţie, draga mea!

De tine am scăpat
Dar lasă-mi visu-n pace!
Jepată firea ta ce tace
Şi molcom muşcă pe furiş.
Ştii că te-am alungat
Şi chipul tău nu-mi place!?!

Nu eşti urâtă, tu, iubire
Dar rău eşti modelată!
În lume-apreciată
Da-n mine eşti nimic...
Pospai şi amăgire –
„Frumosul?” chip de fată.

Codoaşele sunt proaste cum nu-s
Dar sunt viclene.
Ce-mi mai spuneai de moşul Ene!!
Pesemne-asta sunt ele –
O modă veche ce s-a dus.
S-a-nchis frumoase gene…

Noi am fost doar ca un stup
Când iarna moare-albina.
Nici pe departe tu nu vei fi ca zâna.
Cultura ei… şi mintea ei...
Tu n-ai...; Mai bine-astup
Dar ah... prostia şi rutina!

Tu tot vorbeai de cornorat
Mie nu-mi stă-n plăcere.
Ce suduiai – limbaj cu floricele
Dar voi l-aţi vrut şi-i pe pământ
Însuşi al său, băiat.
Iată, el viaţa-ţi cere.

Aminte-adu-ţi! Îţi spuneam strâmb
Abstract: „Piei nefiinţă!”
Acum e el; tu nu – fiinţă!
Tu eşti doar vis ce-apasă
Încă pe inima-mi de plumb.
Nu simte-a ta dorinţă!
...................................................

Pe prispă stătea vânătorul
Şi contempla...
Luna, constelaţiile, lumea...
Aruncară un ochi către sud-est,
Undeva departe...
Spre Bucureşti.
A căzut o stea –
„S-a mai fript norocul cuiva!”
Îşi spunea asta
Şi-o tot repeta:
„S-a mai dus viaţa cuiva!
Moartea ne pândeşte
Ca o femeie rea...

N-oi muri chiar eu;
Ai milă, păzitorul, -
Îngerul meu.
Dar...
Puşca mea...
O voi îngropa
Alături de mine şi de steaua
Ce-mi va celebra mie moartea.
Iar eu... cu dânsa...
Vom împuşca eternitatea
Acolo-n lumea morţilor,
De-a pururea...
Eu şi puşca mea.”

Să ne cânte clavirul
Cântece de dor
Să ‘necăm viaţa cu clondirul
În râuri de alcool!
Să inspirăm duhoarea
Venită din lumea lor –
Lumea morţilor!

A căzut o stea...
A murit cineva.
S-a mai consumat o aţă
De pe mosorul cuiva...
Moartea ne pândeşte
Ca o iarnă grea...
Şi tare-i rece seara asta!
......................................................
S-a scuturat frunza de piersic!
Fumul vrejurilor de cartof
Pluteşte greu aici... Coboară.
I-e teamă de depărtări!
În fiecare dimineaţă sau seară
Îl simt în nări.
Îl adulmec mereu...de zeci de ori
Dar mereu... tot mai rece şi apăsător,
Icnind într-o tuse seacă
Precum un rateu lamentabil de motor.
Oameni mari – plini de orgoliu –
Se sting în fiecare zi şi mor;
Dispar ca nişte stele căzătoare
Şi mor... şi mor... şi mor...
Iar fumul ăsta de cartof
Miroase ca-ntr-un crematoriu.
Oameni mari – plini de orgoliu –
Într-un sfârşit sfâşietor!
Şi e mai cald ca-n crematoriu!

Şuieră vasele de sânge
Care plesnesc în flăcări;
Cadavrele se deformează –
Acum chiar sunt la crematoriu...
Şi peste tot e numai sânge,
Feţele lor se degradează...
Sunt îmbătat de-acest sadism
Dar nu mi-ajunge.
Se alterează...
Fantasme ale fricii mă-nconjoară;
M-ating, mă cercetează, mă-nfăşoară!
Curajul a fugit, angoasa coboară
Şi-un spasm de neputinţă mă doboară...
Picuri reci de sudoare se scurg
Şi cad pe podeaua de sânge;
Cămaşa parcă îmi ia foc
Şi parcă plânge.
Acest sadism e vicios
Dar nu-mi ajunge...

Oricât de mare ar fi binele,
Nu e de-ajuns.
Iar unicul mod să scap de ceva rău
E să vreau mai mult.
Ca să scap de-acest amar
Mă umplu de amărăciune...
Egourile morţilor ţipă disperate
În ecouri ce se-aud pe un fundal
Ca un joc parşiv şi murdar:
„genune... genune...” –
Doar asta mai aud;
Atât mai văd – ca într-un clarobscur.
Oricât aş fi de isteţ sau puternic,
Mă copleşeşte hăul dimprejur!
Şi tare-i cald la crematoriu...

Războiul lumilor (Lucrarea 1)

2007-10-18T12:48:00.000Z

Pe un câmp de luptă
Oştile se-adună, pitpalacii cântă...
Zgomote de fiare, de arcuri, de săbii;
Pe mare corăbii
Şi frica ce-mi despică suflul –
Pe când Marele Imperiu
Conduce oştenii săi spre victorie.
În urmă zac fără de suflare temerarii...
În mirosul ademenitor al propriului sânge
Şi într-o malefică glorie.
Sângele-ncepură-n şiruri să roiască
Şi pretutindeni doar feţe mutilate;
O femeie e moartă, cu membre despicate...
Dar cui îi mai pasă?
Sângele lor, măcar –
Face iarba să crească.

Văd faţa rece a Marelui Imperiu...
Aud zăngănitul de armuri al oştilor
Iar în frunte – conducătorul, impasibil.
Priveşte în urmă la ţinuturile călcate în picioare,
Dă cu şutul unui mănunchi de frunze
Îmbibat cu sânge...
Şi clatină neîncrezător din cap,
Ştiind că la un moment dat
Se va alege praful de toate –
De toate aceste ţinuturi pustii
Bântuite de şerpi veninoşi
Şi jivinele cele rele ale pădurilor.
Ridică securea plină de sânge,
Lucind în bătaia palidă a soarelui...
Mă priveşte tăios
Şi se îndreaptă uşor tocmai spre mine
Fără să schiţeze vreun gest.
Doar un rânjet sălbatic în colţul gurii
Îi arată personalitatea:
El e un luptător... eu nu,
El are satisfacţii... eu nu;
El duce pe umeri un mare imperiu,
Eu... doar cu aspiraţii mărunte,
Înodate de pe-o zi pe alta,
Îmi înec tinereţea neroadă.
Simt deja lama securei reci
Care ar pune capăt...
Limită între acea lume „de veci”
Şi atmosfera muzicală,
Dintr-o minte-ntunecată de poet.

Dar lui nu-i pasă
Ba chiar mă ignoră
Şi apăsarea, din nou, se lasă...
Încurcată ca o pânză de păianjăn.

Sunt prea nesemnificativ
Să atrag atenţia,
Prea mic pentru a şti cum în lume
Să-mi obţin propria glorie.
Pentru el sunt doar un eveniment
Implicit, ordinar, previzibil –
Lipsit de şanse, lipsit de deznodământ;
De aceea mă priveşte brutal
Dar ochii lui se întrepătrund prin mine.
Contemplă, de fapt, depărtările...
Având sub ochi sutele de noi ţinuturi
Care vor fi călacate în picioare
Şi care se vor alătura legiunii.

............................................................................

Mă trezesc brusc dintr-un somn greu
Şi-n scrâşnete metalice vagoanele se-aud
Cum bat calea fierată mereu...
Şi-s trist şi ud.

Mă reazem pe-al meu gemantan –
Ud. Prin ochii-ntredeschişi văd oameni surâzând
Şi-aud într-un negru fundal
Şuvoaiele plângând.

Cimentul ud... un puşti desculţ
Şi panorama de fantasme în declin –
E mai straniu decât un templu ocult
Sau ca un cimitir.

Un miros greu... şi mă sufoc
Iar ţipetele stridente, speriate, de femei,
Mi-au pironit picioarele în loc...
Pe udele alei.

Gardienii se reped ca nişte lei
Şi toţi se-mping, se-ngrămădesc.
Femeia de serviciu-i moartă-n tomberonul ei.
Deces grotesc!!

Era o linişte mult prea copleşitoare,
Acum a apărut infernul pe peron:
A fost găsită-acolo, cu-n mop şi-o spălătoare,
Moartă-ntr-un tomberon.

În gară, haosul e neîndurător,
Vagoanele încep să şuiere asurzitor...
Ucigaşul poate fi în ele... sau nu...
Sau poate fi oricare altul.

Picurii cad şi tot mai greu e-afară
Iar oamenii dispar încet-încet.
Eu ignor ploaia şi încă te aştept –
Singur într-o gară...

...............................................................

De ce nu vin sirenele viclene
Ce atrăgeau pescari în a lor mreje?
Sau magia vremurilor îndepărtate...
Rupte din desene animate?

De ce realitatea e aşa rigidă, aşa dură,
Singur într-o gară?
Mi-aş dori minuni, fie ele şi rele.
Normalul e apăsător. De fapt...
Nu e nimic!
Aş vrea să plutesc pe deasupra munţilor
Să am un hamac în paradisul florilor
Şi crestele înalte, acolo – sus...
Unde să-mi atârn pe vecie
Toate sentimentele de ură
Şi meschinul sentiment de iubire.
Să le poarte vântul,
Să le ude ploaia,
Or piară în văzduh!
Înghită-le pământul!
Toate câte am simţit pe acest pământ,
Stricat de ambianţa prea reală,
Singur într-o gară...
Pustiită de mirosuri de canalizare,
Mucigaiuri şi funebru;
Biciuită de vânt.

Singur într-o gară...

Dar cum spunea solistul...
„Cette gare est finalment, ma vie!”

....................................

Număr minutele de după miezul nopţii
Când pixul meu încă mai desenează
O nouă secundă – o nouă literă
Şi hârtia foşneşte într-o muzică de fundal.
Noaptea pare interminabilă
Ca şi calculele înşirate pe hârtie
Ce par să nu tindă spre niciun orizont.
E prea vastă ştiinţa şi noaptea prea târzie
Şi somnul se îmbină cu lumea ce de fond.
Dar dintr-o dată, foaia, parcă s-eliberează
Şi se reduc din termeni, pac-pac, asta fu tot...
Stupoare. Şi totul a părut aşa de simplu...
Şi atât de clar e totul acum!!
Dacă şi în viaţă aş avea priceperi
Să spun, de câte ori mă prăbuşesc...
Că s-au redus din termeni
Şi sunt la un nou început de drum,
Aş putea ridica imperii de simplitatea
Gândurilor apărute din cenuşă,
Ideilor prefabricate din scrum.

Dar mai dificil ca acest şir de socoteli
Înşirate fără noimă pe ciorne vechi
Ori tratate de filosofie, luate cu toptanul; –
Prea dificil să mai am energie
Să spun... dar spun cu glas sfâşiat
Că în sfârşit am învăţat
Să nu-mi pese!
Să nu-mi pese dacă mâine
Nu va mai fi la fel ca azi,
Dacă lumea se va dezbina în zori,
Dacă mor ei sau dacă tu mori...
Dacă ceea ce trăiesc eu,
E fictiv sau nu.
Ori în jurul meu sunt subiecte tabu!
Să nu-mi pese dacă mă iubeşti
Sau dacă zi de zi te scoli cu mine-n gând
Şi adormi, numărând secundele ce curg
Fără să mă-ntâlneşti...
Ori din prea mult exces de zel...
Fără să schimbăm vreun cuvânt.
Vezi nepăsarea mea şi ţi-e lehamite;
Observi insensibilitatea mea vicioasă...
Şi când să tragi concluziile de cuviinţă
Te înfăşoară teama...
Sau îţi înfăşoară cugetul,
Lipsa de voinţă.
Şi tot mai des te macină-ntrebarea:
„Să renunţ sau nu...”
Dacă vrei să renunţi, renunţă!
Nu identifica pe „eu” cu „tu”!
Cui crezi că-i pasă de ceea ce-ţi doreşti?
Poate chiar mie... cine ştie?
Şi ca Mefisto, încă îţi alimentez bucuriile,
Încă te fac să mă iubeşti
Şi încă, prin purtarea mea ticăloasă
Te fac să percepi eronat lumea...
Nu toată lumea e la fel de rea,
Lumea e un teatru de măşti
Pe o scenă ticăloasă.
Şi doar pentru că mă iubeşti
Nu mă voi schimba pentru tine,
Niciodată...

Sentimentele sunt efemere
Şi mai nocive ca veninul unei vipere;
Orice sentiment sau plan de viitor
E trecător şi schimbător
Şi întocmai ca tine – muritor.
Nu-mi pasă că-n viaţa mizeră,
Bucuriile trec pe lângă mine
Şi adopt în fiecare zi...
Mai degrabă supărările.
Şi le claustrez şi le închid
În abisul minţii mele.
Bucurii sau tristeţi... eros sau thanatos!
Sunt una şi aceeaşi concepţie –
Un sentiment la fel de neclar
Precum istoria Pământului
Şi mai ambiguu şi mai relativ
Decât viitorul
Sau decât abisul Universului.
Măcar supărările...
Mă ţin cu picioarele pe pământ,
Şi nu-i orice fel de tristeţe
Ci însăşi mediul meu ambiental...
Tristeţea şi moartea mea metafizică.
Ea mă face să mă văd
Exact aşa cum sunt eu:
Perfid sau onest, bun sau rău...

Să-ţi construieşti viitorul!
Să ai voinţă şi ambiţie!
Să ai prestigiu!
Să vrei să ajungi ceva în viaţă!
Ce cuvinte mari şi sonore,
Menite să motiveze
Minţi abstracte de copii!
Nu m-am născut pentru a munci
Să-mi croiesc un drum către prestigiu,
Înlăturându-mi adevăraţii prieteni
Şi încălcându-mi valorile,
Terfelind prin noroi,
Principiile sănătoase ale vieţii...
Nu m-am născut...
Pentru a-mi procura fericirea,
Luptându-mă zi de zi cu greutăţi;
O fericire tâmpă, lipsită de valoare.
Ci viaţa mi-a fost dată
Să mă bucur de ea
În toată perfecţiunea ei
Şi cu toate valorile ei.
Nu vreau să am prestigiu
Fiindcă nimeni nu va urmări
Grandioasele realizări şi succese.
În prezenţa terţului,
Toţi vor căuta să scoată la iveală
Doar petele negre
Cu care să-mi mânjească trecutul...
Chiar dacă ar fi puţine, tot vor găsi
Doar lucrurile negative ale vieţii
Şi ale personalităţii.
Dar într-un final vom ajunge la fel –
Şi eu, şi tu, bogaţi, săraci,
Cretini, isteţi.. Cum spuneam:
„Aceeaşi toţi... în şir indian,
Sincronizaţi de-un dirijor”

reziduu de 10 octombrie

2007-10-10T16:59:00.000Z

Străbat Câmpulungul într-o zi de miercure infernală, prin ploaie, prin cataclisme, prin te mai miri ce…
Mă trezesc. Deschid calculatorul şi mai dau un upgrade la o mină de lemn, în Travian. Intru pe mess şi văd o pustietate dezarmantă… Lumea încă doarme. Doarmă-n „peace”! E 6 dimineaţa. Vax... şi dacă am început ziua aşa e clar. Mă duc la baie, mă spăl în 3 minute, mă îmbrac în 5 minute, fac ghiozdanul într-o jumătate de minut şi ce să vezi...? Trebuie să şi mănânc. Mănânc în 5 minute, mai mult nemestecat. De ce mă grăbesc? Nu ştiu... Probabil pt. că e cool.. Nu mai trebuie să precizez că toate aceste acţiuni le-am săvârşit pe întuneric. Poate că vă întrebaţi cum e posibil să te aranjezi, să te speli pe întuneric? Uite că eu pot... Chinuiţi-vă şi voi dacă nu vreţi să aveţi de-aface cu lumina brutală de dimineaţă ce vă distruge bastonaşele! Plec spre şcoală... E 7 şi e încă întuneric când păşesc prin faţa Golescului. Obişnuit cu intraraea principală blocată datorită lucrărilor de renovare, mă duc direct prin spate dar uşa era închisă. Mă trece un gând de mustrare de ce-oi fi aşa prost câteodată deşi refuz să-i dau crezare. Mă întorc, intru în incintă pe uşa normală să mă îndrept vertiginos spre lab-ul de info dar mă ciocnesc de Lucică care probabil contempla eternitatea în bezna din interior. A urmat o zi de şcoală. Două ore de „free your mind” la sensul propriu pentru că la X-a, mai bine sari decât să ocoleşti... Cunoscătorii ştiu despre ce e vorba. Oră de franceză – n-am servit. Am lucrat la fizică la ora celeilalte grupe – de engleză. 2 ore de mate... boring, overwhelming and over. Măcar dacă n-am fost, cel puţin m-am chinuit să fiu atent. Recunosc – la integrale sunt botă. N-am stat să fac manualul din vacanţă .. hmmm... spre deosebire de alţii. Toată stima pentru ei dar fckin terrorism... Apoi a urmat ora de bio. 4 copii în clasă. A fost GeGe. Nervi, ameninţări, frică, angoasă everywhere: ne ascultă, nu trecem, ne dă 4. Pls, shut up stupid people! She’s not a monster. Oameni stresaţi de viaţă, de note, neputincioşi în a-şi tempera emoţiile şi frica, screw your asses! Dacă-mi păsa cât de puţin, nu stăteam la oră dar nah... nush cum se face dar de la o vreme nu prea îmi mai pasă de mai nimic. Nu sunt sigur dacă dampulismul ăsta o să mă ruineze dar măcar scoate orice fel de sare şi piper din viaţa mea. Azi am stat cu 5 colegi diferiţi... Am pierdut timpul degeaba pe la şcoală. De fapt îl pierd în fiecare zi. Acasă pot fi mult mai productiv şi în ceea ce priveşte învăţatul cât şi activităţile din real life. Dar primirea unei absenţe e ca tunul. Mai bine dorm în papucii statului pe la ore. Ieri am bătut recordul – 50 de probleme la fizică. Mâine încerc să bat un alt record. Peste 80 de probleme la mate, chiar dacă e să stau toată noaptea scriind pe muzică electronică, gen Vanghelis sau Jean Michel Jarre. De ce fac asta? Pentru că-mi permit... probabil... Anu ăsta n-am făcut nicio temă la nicio materie. Urăsc să fac teme. Urăsc să fiu obligat să învăţ... şi de către cine? Nu mă deranjează să scriu sau să învăţ, cât timp o fac din plăcere, cu un scop anume. Dar cu obligaţia nu prea se cam poate...
A trecut ora de bio. A venit cea de fizică, cu directorul... Oră grea...
Ies de la şcoală şi mă abordează un „feeder”: „Băh, ţi-am citit blogul. Tu eşti emo... să mor eu, du-t***” Am bufnit în râs. „În primul rând, bă vorbeşte frumos!”. Când mergeam pe trotuar mă abordează un ţigan: „ am auzit că la voi la dinicu e fete bune rău.” „Să mori tu?!?!?”. Cum îi mai suportă toamna pe acesţti oameni şi nu-i îneacă e greu de precizat.
S-a terminat aparent ziua dar pentru mine nu. La sfârşitul acestui haos infernal am mers printr-o ploaie deasă deşi aveam umbrela în ghiozdan. După o lungă perioadă am simţit din nou cum e să fii plouat, cum e să ţi se scurgă apa pe frunte şi să-ţi laşi mintea să-ţi plutească liberă în acest joc iniţiat de ploaie. Am scris acest post în fix 9 minute. Nu-mi pasă dacă are greşeli sau nu, dacă e scris într-un mare anti-talent sau e total-total aiurea. Nu-mi pasă... Acesta e reziduul minţii mele după ziua de azi.

7 octombrie 2002

2007-10-07T09:11:00.000Z

Toamna surâde... Un surâs atât de strident, mai degrabă ca un rânjet. O indiferenţă şi o apăsare care fac inutilă orice tentativă a mea de a o ignora. Sunt unul şi acelaşi lucru cu toamna care ne-a tot amăgit de atât timp că vine... şi care se pare că în sfârşit poposeşte pe meleagurle Muscelului. Şi când pronunţ Muscel, un sentiment de repulsie şi totodată de patriotism parcă se lovesc în subconştientul meu. Ăsta e locul unde m-am născut şi în care am trecut la fel peste atâtea toamne... fericit, nevrotic, contemplativ sau prea apăsat de realitatea prea dură acestei lumi. Se pare că duc lipsa acelor sirene care ademeneau pescarii sau a lumilor de magie, a paradisului cu spiriduşi - rupte din desenele animate. Stau pe terasă şi privesc natura la jumătatea toamnei. Nori albi plutesc în derivă peste munţii de la orizont şi acolo în depărtare, natura pare de basm...
ruptă chiar din benzile acelea desenate. Dar e doar acolo. În jurul meu sunt nişte saci de mere, un cazan de ţuică şi noroi... mult noroi. Nişte table ruginite şi alte butoaie ruginite care dau un farmec funebru peisajului; îşi pun accentul şi mai mult pe realitatea statică, atât de lipsită de posibilităţi!
Ador când e rece afară, dar nu când e ger. Ca acum... să fie peste 5 grade şi abia trezit din pat, de sub plapuma călduroasă. Pe balcon, doar în pijama, contemplând depărtările... un fior de frig
mi-a scuturat coloana vertebrală pe toată lungimea ca o binecuvântare. Privesc mâinile vineţii, picioarele amorţite epiderma deformată sub aspectul de "pielea găinii". Umezeala se simte în aer, se simte chiar şi în intimitatea existenţei mele. Atmosfera e un cazan uriaş îmbâcsit cu vapori de apă. Pomii sunt încă înfrunziţi dar verziciunea aceea plină de vitalitate a dispărut, lăsând loc galbenului atât de apăsător. Fumul de la bucătărie a ajuns până la mine... Deşi acesta ar trebui să-mi poarte gândul spre căldură, e de fapt un conglomerat de materie rece şi ostilă. Mirosul puternic... în contact cu gâtul meu atât de şubred dimineaţa, m-a iniţiat într-o criză de tuse seacă. Tuşesc precum un fumător! Îmi curge şi nasul... sunt şi puţin răcit. Dar cui îi mai pasă? Toamna e "overwhelming" şi mi-a demonstrat-o de atâtea ori. Cobor scările umede şi parcă mă îndrept din nou către lumea aceasta obişnuită... către rutină, care sunt scandalos
de reale, de logice şi lipsite de orice fantezie.
Acolo în munţi era atât de frumos!! dar doar de la depărtare. Dacă m-aş duce acolo ar fi la fel ca şi aici - acelaşi univers static, îngrozitor.
Mă îndrept spre bucătărie să-mi beau ceaiul de dimineaţă, apoi probabil mă voi aşeza la masa de scris. Tot ce contează e că toamna a început să-şi intre în drepturi...

Dinicu Golescu - psalm mortuar (pseudostih)

2007-09-23T06:39:00.000Z

Lumina palidă-n sclipiri
Mai pâlpâie încă în candela sihastră;

Flăcări înfiorătoare se-aprind
Şi se sting... şi-apar ca nişte sfinţi
Care-au venit să pună capăt
Păcatelor acestei lumi pe care...
Tot mai des, o văd murind.

Lumina slabă, dătătoare de speranţă,
Ce mi-a insuflat de-atâtea ori, curaj;
În acest mediu ostil, fără scăpare!
Stă să se stingă dar încă...
Mai scânteiază izolată,
Peste întregul cimitir.
Îmi veghează pustiul inimii mele
Şi povara bunătăţii mele.

O singură adiere de vânt -
Rece şi turbulent vânt de toamnă
Stă să stingă fărâma aceea de lumină
Pe care o iubesc atât de mult...
Sfinţii palizi proiectaţi pe crucea de lemn,
Înegrită de vreme şi mâncată de cari,
Dispar ca nişte năluci,
Se volatilizează în neant
Şi-acolo se distrug... şi plâng...

O beznă dură, fără diferenţe,
Privată de bogăţie, frumuseţe şi îndemânare,
Îi domneşte acum pe toţi,
În moartea întunericului fără de scăpare.
Le simt pe toate diferit:
Pe mine cald şi cimitirul rece,
Crucea de lemn rigidă şi iarba moale,
Un ţârâit timid de greieri,
O tufă de Iarba-Dracului...
Pe care-au urinat câinii -
Javre tâmpite ce-şi duc viaţa-n cimitire!
Şi tot aud... aud...
Freamătul ne-ntrerupt al oaselor
Ce putrezesc în mormânt...
Îmi şoptesc ceva neînţeles,
Mult prea profan şi obscur.
E doar imaginaţia sau chiar aud?

Ce folos că mai sunt doar eu
În acest colţ de lume complet mort?
Aud, simt, miros... într-adevăr.
Dar ce folos că-n bezna de temut
Nu mai disting şi nu mai văd?
E ca şi cum toate femeile ar arăta la fel,
Ca şi cum vieţile noastre ar fi la fel...
Aceeaşi toţi, în şir indian,
Sincronizaţi de-un dirijor...
Cu a sa faţă aspră de semi-dictator,
Într-o hală încărcată până peste cap
Cu elemente de decor.
În faţa întunericului toate sunt la fel,
Lipsite de culoare, formă şi contur;
E o realitate ce doare,
Un adevăr prea dur
Dar nu mai recunosc nimic!
Toate-au fost trecute prin acelaşi ciur -
Un singur destin... un singur gând,
O apă şi-un pământ.

Aş vrea să strig, să urlu, să mă zbat
Dar totul trece ca şi cum ar fi mort.
Întunericul ar trece...
Ca un tăvălug nepăsător
Şi-ar înghiţi tot.
Ar pune o egalitate între sentimente,
Între lene, nepăsare şi efort.
Şi simt că totul e deşertăciune,

Totul e mort... totul e mort...
Mă reazem temător de catafalc
În adierea vântului nebun,
Aud frunzele de cireş cum cad
Pe mormântul pustiu, lipsit de flori
Şi rezemat de catafalc, încep să plâng-
Să-mi bocesc frumuseţea tinereţii
Îngropată în mormânt.
Şi mai am încă un an de vis urât.

La poartă stau bobocii care urlă frenetic,
Dornici să-şi îngroape 4 ani în cimitir.
Ieşiţi repede morţilor, duceţivă-n lume -
Maşinăria de haos şi dezamăgiri"
Spun ei: Toţi avem o dorinţă şi un gând,
Daţi-ne nouă locul vostru în mormânt!
Ei sunt cuprinşi de nerăbdare,
Bucuroşi, fericiţi, plini de vitalitate...
E ceva nou, un cimitir al tinereţii
Gratis şi cu multă publicitate.
Totuşi... e normal să fie fericiţi,
La fel cum vezi femeile întâia dată...
Şi mă gândesc, cu mintea sfâşiată,
Aşa eram şi eu atunci...

Aceasta-i noaptea urgiilor,
Vântul a stins candela definitiv.
Diu nou... doar eu şi bezna deasă
Şi-atâţia alţii în mormânt.
Crivăţul loveşte de-atâţia ani
Acest moloz, aceste ruine...
Urmele a ceea ce se chema odată,
Dinicu Golescu - aşa un nume faimos!

Dinicu-Dinicu! aud în surdină
Ca o piesă a unui raper, fără sonor.
Tu, care claustrezi şi ultima fărâmă
De bucurie... ultima clipă de amor.

Sunt iar aici şi-mi aştept din nou moartea
Şi cânt tristeţea aducând ofrande...
Plin de ură pentru-acest cimitir -
Întunericul vieţii mele...
Mormântul tinereţii mele.

Cu paşi uşori mă depărtez de catafalc
Şi mă preling ca o nălucă în mormânt.
Acelaşi gust infect al morţii...
Mă copleşeşte iar...
15 septembrie - ziua mea de doliu funerar.
Încă un an de dezumanizare...
Mare cât o eternitate consumată-n propriul gând.
Ultimul an - vă rog din toată inima:
"Lăsaţi-mă în mediocritatea mea...
...Să plâng..."
Sau altfel, spune-mi tu iubire,
Că acest cimitir ce-l văd în ochii tăi
E doar coşmarul tău de noapte
Sau doar propriul meu
Vis urât!

12 septembrie 2007

2007-09-12T15:57:00.000Z

12 septembrie 2007. Această zi mizeră în care mi-am epuizat secundele în agonie. Credeam că-mi trecuse răceala după o cură naturistă cu palincă şi usturoi dar ieri m-a apucat ploaia şi acum sunt cel puţin la fel de răcit. Am renunţat să mai mă vait pentru că văicărelile nu pot descrie suficient starea în care mă aflu... Încerc să mă prefac... să dau de înţeles că sunt sănătos ca tunul dar adevărul e departe de a fi acesta. Măcar mă mai încurajez...

Poate am avut încredere prea mare în sănătatea/imunitatea mea destul de bune. Cred că am încredere prea mare, nejustificat, în prea multe lucruri. Enumeram astăzi lucrurile în care n-am încredere: oamenii şi regulile. Dar descopăr că mai trebuie să adaug la listă.
N-am niciodată încredere în oameni şi în reguli. Oamenii au evoluat mult şi se prefac mult prea bine. Încearcă să dea senzaţia că nu vor ceea ce de fapt vor cu nonşalanţă. Aici intervine puterea de adaptare şi este firesc. Poţi să trăieşti ani întregi lângă un om şi să crezi că acel lucru este ultimul pe care şi-l doreşte când de fapt în fiecare clipă a vieţii lui visează doar la el.
Iar regulile sunt create de oameni care încearcă şă-şi pună o ordine în viaţă, simţind cum situaţia le scapă de sub control. De oameni care încă nu şi-au găsit un punct de sprijin, un centru de gravitate, un ţel în lumea asta.
Eu sunt singurul în care mai pot avea încredere dar văd că tot acest devotament faţă de propria persoană începe să-mi dea peste nas, cu fiecare zi ce înaintez în viaţă. Acum sunt răcit, mâine cine ştie ce va mai fi? Dacă încep să-mi pierd încrederea şi în mine atunci... deziluzia va fi doar o bagatelă.
Însănătoşire grabnică! îmi transmise scriitorul acestui blog, rânjind pe sub mustăţi ca şi când ar fi vrut să-mi facă în ciudă?
Şi ce, îţi pare rău? Da, îmi pare...

Life via Poker...

2007-09-11T12:06:00.000Z

Am urmărit un muşuroi de furnici care îşi desfăşurau o activitate intensă. Aduceau ţânţari omorâţi, alte furnici, resturi de seminţe ale diverselor buruieni de prin pădure şi le băgau la depozit în furnicar. Furnicile îşi organizează societatea mult mai eficient decât oamenii. Poate avem multe de învăţat de la ele. Primul care a gândit într-un mod asemănător a fost Marx, dar din păcate, teoria lui a fost adaptată greşit la nivelul oamenilor. Nu s-a luat în considerare că în cazul nostru intervin ţiganii ( nu mă refer la etnie). Adică cei care doar încearcă să profite. În momentul în care munceşte toată naţiunea pentru un bun colectiv apar ţiganii: unii îşi însuşesc mai mult, alţii fură, alţii trag chiulul cât mai mult cu putinţă. Furnicile îi descoperă pe aceşti impostori şi îi omoară. Această problemă este însă mult prea controversată în cazul oamenilor din motive morale şi religioase, apar revolte, greve, scandaluri. Iar aceşti impostori ar fi mult prea mulţi şi nu doar câteva cazuri izolate ca la furnici. Aşa că noi nu ne putem organiza. De aceea nu ne putem compara cu furnicile. De altfel populaţia de furnici a planetei este de sute de mii de ori mai mare decât cea a oamenilor.

Principala noastră problemă e că nu ştim să extragem învăţăminte din ceea ce vedem în jurul şi dacă am reuşi acest lucru ar fi extraordinar. Mă gândeam astăzi la jocul de poker unde am ieşit la un "hup" lamentabil. Pokerul se aseamănă foarte mult cu viaţa, ori dacă nu ai o puternică ştiinţă a organizării vieţii nu vei fi niciodată un jucător bun. Parcursul unei vieţii se aseamănă perfect cu parcursul unui jucător de poker într-un turneu şi voi exemplifica.

- Cupa mai mare - o ia mereu câştigătorul. Toţi ţintim să ajungem acolo, în vârf dar acesta, din păcate, e destinat unui singur om. Cel care merită sau care are un noroc prea mare. Probabilitatea e mică să ajungi acolo, de aceea trebuie să-ţi urmăreşti în primul rând nişte targeturi mai mici: culegerea roadelor muncii sinonim cu intrarea în bani la turneu.

- În viaţă îţi asumi riscuri. Ca să faci un pas important în evoluţie trebuie să rişti în funcţie de probabilitatea reuşitei. La fel e şi în poker. Va veni un moment în care trebuie să gamblezi. Altfel nu poţi progresa. Timpul nu-ţi permite să aştepţi până când vei putea fi sigur de câştig. Dacă aştepţi prea mult s-ar putea ca ceilalţi să te depăşească cu prea mult pentru a-i mai putea ajunge.

- Şi viaţa cât şi pokerul se încadrează într-o limită de timp. Deci trebuie să percutezi cât mai poţi, până nu se măresc prea mult blindurile.

- Nu poţi câştiga mereu pe merit. Uneori trebuie să minţi, să te sustragi, să blufezi.

- Trebuie să ai experienţă. Dacă eşti "fish" nu ai nicio şansă. Shark te va înghiţi mai devreme sau mai târziu. La fel şi în viaţă. Dacă nu ai experienţă şi versatilitate să-ţi faci un drum cu cotul, te vor înghiţi rechinii care abia te aşteaptă la cotitură.

- Dacă la magazinul X de lângă tine, o pâine costă 70 bani şi la magazinul Y, din capătul străzii aceeaşi pâine costă 60 bani, cumpără de la X. Nu merită să faci eforturi pentru mărunţişuri. Nu aici pierzi. Paguba ţi se trage în alte părţi, în cantităţi mult mai semnificative, fără să-ţi dai seama. La fel şi în poker. Nu te hazarda să ataci şi să rişti pentru a jumuli blindurile. Urciorul nu merge de multe ori la apă. Poţi câştiga 10 mâini şi să nu obţii nimic grandios dar e suficient să pierzi una singură, în alte condiţii şi eşti eliminat. Nu ezita să plăteşti blindul pentru o mână medie. Cu mâna medie poţi câştiga, cu una bună poţi să nu câştigi. Trebuie însă să joci. Dacă nu tragi la poartă, de unde să ai pretenţia să dai gol? Poţi trage de la distanţă şi dai gol sau poţi fi singur cu portarul şi să ratezi. Trebuie să încerci. Nu de la câteva blinduri pierdute ţi se trage paguba. Pierderile le suferi în alte circumstanţe, în momente de uluială.

- Trebuie să fii mereu lucid şi calm. Să joci la fel, indiferent de avuţia pe care o ai. Experienţa şi inteligenţa contează de infinit mai multe ori decât bogăţia. Poţi să ai stack mare. Pe cât de mare e, pe atât de uşor îl pierzi în doar 2 mâini, în care te-ai enervat sau te-ai uluit. Experienţa şi inteligenţa nu ţi le vor lua nimeni. Vei avea ghinion la o mână şi o vei pierde. A doua oară nu se va mai întâmpla. Consideră ca şi cum n-ai fi avut nimic şi joacă la fel. Dacă ştii jocul vei reveni acolo de unde ai plecat.

- Când eşti la pământ şi-aştepţi o minune, nu primeşti nimic ci din p*** compasiune. Ai ajuns la tilt. Nu-ţi pierde speranţa. Nimeni nu se va îndura de tine pentru că toţi vor să te vadă afară. Şansele sunt mici dar cât timp mai ai o fisă, încă mai poţi câştiga. Continui să joci cerebral. Şi nu risca totul, furios, dornic să ajungi cât mai repede în frunte! Când vei fi afară, deja vei fi neputincios, vei pierde totul. Cât timp ai rămas în joc, nu ştii ce-ţi rezervă viitorul.

- Pe parcursul unui turneu se vor perinda la masa ta o mulţime de oameni. Chiar vei schimba mesele. Aşa e şi în viaţă. Vom schimba mereu cercurile de oameni: la şcoală, la liceu, facultate, serviciu. Toţi ceilalţi, deşi te înţelegi amiabil cu ei, îţi sunt adversari. Tot ce va conta mai târziu va fi promovarea personală, independent de ceilalţi. Toţi vor căuta, ca şi tine, pe diferite filiere, la alte mese, apoi din nou la aceeaşi masă, să ajungă acolo sus, la Hup şi să câştige.

- Chiar dacă toţi sunt adversari, caută să ţi-i faci prieteni şi nu duşmani. Dacă ai prieteni îţi poţi vedea liniştit de viaţă. Dacă vei fi înconjurat de duşmani care te vor în afara jocului cu orice preţ şi dacă se vor chinui toţi să te scoată, unul tot o va face.

- Te întâlneşti cu atâţia playeri, la atâtea mese!! Ca să promovezi, nu trebuie să-i scoţi tu neapărat, pe toţi, riscând eliminarea. E suficient să iei o mare parte din suma unui jucător, mai târziu. Îţi vezi de joc şi joci independent de ceilalţi, de cine câştigă şi cine pe cine scoate. Scopul tău e unic - intrarea în bani şi apoi obţinerea unei poziţii cât mai bune.

etc...

M-am plictisit acum. Voi reveni cu alte aspecte ale asemănării viaţă-poker mai târziu.

9 septembrie 2007

2007-09-09T10:06:00.000Z

Duminică... o zi rară în care o să stau complet degeaba ... Ce zi!! Am anulat orice vizită, orice... Astăzi o să fiu în sfârşit singur.. Dimineaţa a început destul de plictisitor.
Însă... mai presus de-atât, până acum a fost o zi în care mi-am descoperit din nou regretele că nu pot fi perfect. Ar fi un lucru extraordinar! Un cuvânt aşa de mare - "perfect"! Hmmm... Pe care doar îl pronunţi şi o repulsie te loveşte în subconştient, îţi dă cu măciuca în cap sau îţi retează aripile : "bă 'puţămberg'! tu ştii ce vorbeşti? cum poţi doar să-ţi imaginezi că ai putea atinge perfecţiunea, tu, un 'nimeni', un om mediocru dintr-un orăşel de munte? Chiar nu realizezi? Chiar nu te deranjează să-ţi ruinezi neuronii visând la idealuri intangibile?" Dar chiar am făcut un rău, că am îndrăznit să vreau să fiu perfect? Poate dacă toată lumea ar îndrăzni, planeta asta şi în special Românica noastră ar arăta cel puţin diferit.
Eu am făcut un pas dar ceva ca o măciucă mi-a retezat instant planurile. Dacă măciuca asta ar fi umană poate că aş fi înjurat-o dar aşa...
Mă resemnez ca întotdeauna. Mă resemnez că nu sunt suficient de dotat fizic şi intelectual. Mă resemnez că trebuie să-mi petrec tot restul vieţii în mediocritate - mai penibilă sau mai onorabilă.
Dacă încep să enumăr literele alfabetului, de la A până la Z: "A,B,C,..., L,M,N,O" şi m-am oprit pe O. De O nu am putut trece niciodată. Am tot aşteptat să se încarce bara de experienţă, să devină 100%. Astăzi am simţit eu că am trecut în sfârşit de "O". Am ajuns la "P". Am pus piciorul pe "P" şi sunt sigur de el. Acum trebuie să muncesc să ajung la "Q" dar pentru asta e o muncă infinit mai grea decât aceea de până acum - de a ajunge la "P". Dar totuşi l-am atins pe "P". E un lucru extraordinar. Majoritatea oamenilor se bălăcăresc pe la "O". Eu l-am depăşit.
Dar oare ce-mi pasă mie de majoritatea? Trebuie să mă compar cu restul. Şi mai sunt atâtea litere!! Poate voi reuşi în toată viaţa, să-l ating pe "R". Dar e aşa puţin!! Până la "Z", la perfecţiune, mai e. "Z" e "Z" şi nu poate fi atins de nimeni. Dar pe la "Y" tot se va opri un om vreodată! La "X" trebuie să fii extrem de bun să ajungi. Poate ajunge un om într-un secol sau chiar mai rar. Eu, însă, am alte ţeluri acum...
Vreau un lucru mărunt: să-l ating pe "Q". Dar va fi atât de greu pt. mine!! Totuşi trebuie să sărbătoresc reuşita de astăzi : atingerea lui "P".
M-am detaşat de majoritatea dar încă sunt un mediocru. Totuşi sunt mulţumit: e toamnă, urmează ultima săptămână de vacanţă, sunt bucuros şi nimeni nu-mi poate răpi sub nicio formă starea de bucurie.
L-am atins pe "P".